Gelozie de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Gelozie” de Mihai Eminescu este că există o legătură între aceasta și experiențele personale ale poetului. Este bine cunoscut faptul că Eminescu a avut multe probleme în relațiile sale amoroase, fiind în permanență neliniștit și chinuit de emoții puternice, inclusiv de gelozie.

Este posibil ca poezia „Gelozie” să fi fost inspirată direct de experiențele lui Eminescu în relații și de sentimentele puternice de gelozie pe care le-a simțit în timpul vieții sale. De asemenea, poezia poate fi văzută ca o explorare a temelor și preocupărilor care au fost prezente în viața și în opera poetului, inclusiv a naturii umane și a condiției noastre vulnerabile în fața emoțiilor intense.

În plus, poezia „Gelozie” a fost interpretată în mai multe moduri de criticii literari și de cititori. Unii au văzut-o ca o meditație asupra complexității și suferinței pe care o poate aduce gelozia într-o relație, în timp ce alții au văzut-o ca o explorare a temelor filozofice legate de condiția umană, precum suferința și anxietatea.

---

Când te-am văzut, femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi?
N-ai să pătrunzi vreodată înăuntrul astei inimi.
Voi pune uşii mele zăvoare grele, lacăt,
Să nu pătrundă-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt.
 
Şi cum? dar înţelegi tu cum? Cu-acea gelozie,
Ce gândurile-ţi arde şi inima-ţi sfâşie.
Căci mă-ntrebam, se poate c-atât de-mpodobită
Cu inima şi mintea, să nu fie iubită?
Căci prea, prea e frumoasă… Dorinţa-i guralivă,
Ademenirea-i blândă, putut-a sta-împotrivă
Atâtor vorbe calde şoptite cu durere,
Ce aerul îl împle c-un val de mângâiere?

Putut-a împotriva atâtora să steie
Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie?
Ştiind că o săgeată din arcul cel cu gene
E chiar durerea însăşi a vieţii pământene,
Venin ştiind că este sărutul zânei Vineri,
Venin mi-era suflarea şi ochii tăi cei tineri
Şi nu voiam ca dânşii cu dulce vicleşug
S-aprindă al meu suflet pe-al patimilor rug;
Şi zborul cugetării-mi, mândria din cântare-mi,
Eu nu voiam c-un zâmbet al tău să mi le sfaremi…
Priveai la mine straniu şi te mirai că tac…
Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ţi dezbrac
De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe,
Că idolului mândru scot ochii blânzi de şarpe,
Tu nici visai că-n gându-mi eu faţa ta o tai,
Că ce rămase-atuncea înaintea minţii-mi, vai!

Era doar începutul frumos al unui leş…
Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deşi,
Şi nici visai că gându-mi te face de ocară
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară
Şi că priviri grozave, ca mâni fără de trup,
Se întindeau asupră-ţi, cu ele să te rup,
Şi pe cât de frumoasă şi gingaşă la port
Eu te priveam atuncea c-un rece ochi de mort.
 
Dar m-ai învins… Pătruns-ai a inimii cămări
Ş-acum luceşti ca steaua fatală peste mări
Pe gândurile mele… şi treci aşa frumoasă
Ca marmura de albă, cu gene lăcrămoase,
Şi cum pluteşti n-atinge piciorul de pământ…
Atârni precum atârnă nădejdile… de vânt.
 
Mă mişc ca oceanul cu suferinţe adânci,
Ce braţele-i de valuri le-atârnă trist de stânci.
Se nalţă şi recade şi murmură întruna
Când lunecă pe negre păduri de paltin luna:
Pătruns el e de jalea luminii celei reci…
În veci de el departe şi el iubind-o în veci.
De s-ar lăsa pe sânu-i, din cer vreodinioară,
El ar simţi că înăuntru-i cu ceru-ntreg coboară
Şi-ar cadenţa durerea-i pe-al veacurilor mers
C-un univers deasupră-i şi-n el cu-n univers.
 
Astfel domneşti pe visu-mi şi pe singurătate-mi
Şi mişti în al meu suflet un ocean de patimi.
Iar braţele-mi s-aruncă ca valurile mării
– Ah, în deşert nici nu pot ca să te dau uitării –
S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad
Şi mistuit de chinuri ca Tantalus în iad.
Dar în zadar! căci astfel a fost voinţa sorţii
Ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii
Şi să-mi răsari din marea de suferinţe, înaltă
Ca marmura eternă ieşită de sub daltă.

Rezumat extins la poezia Gelozie de Mihai Eminescu

Poezia „Gelozie” de Mihai Eminescu explorează complexitatea și suferința pe care o poate aduce gelozia într-o relație. Poetul descrie un personaj masculin care simte gelozie față de iubita sa și care încearcă să-și controleze emoțiile, dar este cufundat în anxietate și tristețe. Poezia este o meditație profundă asupra naturii umane și a condiției noastre vulnerabile în fața emoțiilor intense.

În prima strofă, autorul descrie personajul principal ca fiind măcinat de gelozie și chinuit de emoții puternice. El sugerează că gelozia este o sursă de suferință și de durere, care îl face pe personaj să se simtă singur și neînțeles.

În a doua strofă, autorul descrie iubita personajului principal ca fiind inocentă și nevinovată în relație. El sugerează că aceasta nu poate înțelege suferința și anxietatea pe care le simte personajul său, dar că el nu poate să înceteze să simtă gelozie față de ea.

În a treia strofă, autorul sugerează că personajul principal se simte captiv în propriile emoții și că nu poate să găsească o cale de a-și exprima sentimentele față de iubita sa. El sugerează că gelozia îl face să simtă un amestec de tristețe, furie și disperare.

În ultima strofă, autorul sugerează că personajul principal se simte neputincios în fața geloziei sale și că nu poate să-și controleze emoțiile. El sugerează că gelozia este o formă de posesivitate și de control asupra celorlalți, care poate distruge relațiile și poate aduce suferință.

În concluzie, poezia „Gelozie” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra naturii umane și a condiției noastre vulnerabile în fața emoțiilor intense. Autorul sugerează că gelozia este o sursă de suferință și de durere, care poate distruge relațiile și poate aduce suferință. Poezia este o mărturie a complexității și a intensității emoțiilor umane și a modului în care acestea ne pot influența și ne pot modela viețile.