Floare albastră de Mihai Eminescu

Poezia „Floare albastră” este una dintre cele mai cunoscute și apreciate creații ale lui Mihai Eminescu, fiind considerată una dintre cele mai reprezentative opere ale literaturii române.

Poezia este o meditație poetică asupra vieții și a iubirii, în care poetul își exprimă dorința de a găsi adevărul și sensul existenței sale. În poezie, Eminescu folosește simbolul florii albastre pentru a reprezenta perfecțiunea și frumusețea, dorința de a găsi o iubire pură și adevărată.

Poezia este structurată în patru strofe, fiecare având câte patru versuri. În prima strofă, poetul își exprimă dorința de a găsi floarea albastră, simbolul perfecțiunii și al iubirii pure. În a doua strofă, poetul descrie căutarea sa fără sfârșit pentru a găsi această floare albastră, dar constată că aceasta este greu de găsit.

În a treia strofă, Eminescu își exprimă tristețea și dezamăgirea că nu poate găsi floarea albastră, simbolul iubirii și al perfecțiunii. În finalul poeziei, în a patra strofă, poetul concluzionează că poate găsi această floare doar în vis, dar că va continua să caute perfecțiunea și frumusețea în viața reală.

„Floare albastră” este o poezie complexă și profundă, care abordează teme universale precum iubirea, perfecțiunea și sensul vieții. Deși este scrisă într-un stil liric și romantic, poezia are o puternică dimensiune filozofică, ceea ce o face una dintre cele mai apreciate creații ale lui Mihai Eminescu.

---

– „Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
 
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile Asire
Şi întunecata mare;
 
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!”
 
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
 
– „Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-isvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
 
Acolo-n ochiul de pădure,
Lângă trestia cea lină
Şi sub bolta cea senină
Vom şedea în foi de mure.
 
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romăniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
 
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
 
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!
 
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţine de subsuoară,
Te-oi ţine de după gât.
 
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
 
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”
 
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
 
……………………
 
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!
Totuşi este trist în lume!

Rezumat extins la poezia Floare albastră de Mihai Eminescu

„Floare albastră” este una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Mihai Eminescu. Poezia este o expresie a dorinței de a găsi frumusețea într-o lume care pare lipsită de sens și de valoare.

Poezia este compusă din patru strofe, fiecare cu câte opt versuri, și este scrisă într-un stil liric și romantic. În prima strofă, poetul descrie o lume fără speranță, în care totul pare trist și lipsit de culoare. În această lume, poetul visează la o floare albastră, care simbolizează frumusețea și armonia.

În a doua strofă, poetul descrie călătoria sa prin lume, în căutarea floarei albastre. El trece prin păduri întunecate, munți și văi adânci, căutând cu disperare frumusețea pe care o caută.

În a treia strofă, poetul găsește în sfârșit floarea albastră, simbolul frumuseții și al armoniei pe care o căuta. În finalul poeziei, în a patra strofă, poetul se întoarce în lumea sa tristă și gri, dar simte că a găsit un sens mai profund în viața sa, datorită frumuseții pe care a descoperit-o.

Poezia „Floare albastră” este o expresie a dorinței de a găsi frumusețea într-o lume care pare lipsită de sens și de valoare. Poezia subliniază faptul că frumusețea este o valoare absolută și că este nevoie să căutăm mereu această frumusețe, chiar și atunci când lumea noastră pare tristă și lipsită de speranță. Ea este scrisă într-un stil liric și romantic, iar frumusețea sa poetică continuă să fie apreciată și astăzi.