Finul-lui-Dumnezeu de Mihai Eminescu

Povestea „Finul-lui-Dumnezeu” a fost bine primită de cititorii din acea vreme și a devenit rapid una dintre cele mai populare lucrări ale lui Eminescu.

De asemenea, povestea a fost adaptată într-un film de animație românesc din 1992, intitulat „Finul-lui-Dumnezeu”. Filmul a fost regizat de Anca Damian și a fost distins cu numeroase premii la festivaluri de film internaționale.

O altă trăsătură interesantă a poveștii este că ea subliniază importanța înțelepciunii și a iubirii față de ceilalți. Personajul principal, Vasilie, este un exemplu de virtuți precum înțelepciunea și bunătatea, care sunt importante în relațiile cu ceilalți oameni.

---

Poveste, poveste – da eu nu-s de pe când poveştile – eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ş’am găsit un sac de poveşti, şi venind a casă l-am scăpat jos şi s-o despicat sacul şi de-atunci s-o împlut lumea de poveşti ş’ am învăţat şi eu una şi ţ-o spun d-tale.

Era odat-un om ş-avea doi feciori. Acu femeia era ‘ngreunată ş-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu şi sf. Petrea. Şi D-zeu i l-o botezat ş-o rămas băietul năzdrăvan.

Da la urma băietului a făcut o fată, ş-aşa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da la dânsa ba. Treaba ei era să ducă demâncat în ţarină. Ducând ea demâncat în ţarină a zărit-o un zmeu şi s-o pus pe-atâta s-o ia. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan ş-o zis aşa fetei: că el a face o brazdă de plug până la demâncat şi ea totdeauna pe brazdă să meargă la fraţii ei. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan nu era, da zmeul straşnic. El a şi ştiut ce-o urzit Frate-său ş-o tras brazdă cu plugul pân’ la casa lui. Fata s-a dus cu demâncat drept la curtea zmeului. Aşteaptă ei să vie – nu-i!

– Eh! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-a luat-o zmeul – a zis finul lui D-zeu! Ş-o făcut el o boambă de fier la ţigani în loc de călăuz şi-o zvârlea şi el mergea după dânsa.

A ajuns până la o fântână şi la un copac. Acolo puindu-se el să se odihnească, aude zicând aşa: Doamne, Doamne, de-ar veni mama c’acuşi ne mănâncă balaurul!

– Oare cine să s-audă?

Se uită-n vârful copacului, vede doi pui de pajeră.

– Copiilor, da unde-i balaurul cel care vă mănâncă?

– E – aici în fântână.

– Mult v-o mâncat pân’ acum?

– Ia, v-o douăzeci şi patru.

– Ia las că vă scap eu.

Se suie ‘n vârful copacului lângă pui. Da balaurul întinde – un cap să ia un pui. Da el avea paloş şi taie capul. Întinde şi celălalt şi-i taie ş’ acela. Acu puii nu ştia ce să-i facă de bucurie şi zice aşa:

– Câţi fraţi am fost noi, pe toţi ne-a mâncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni mama, măre, de bucurie are să te mănânce; vâră-te sub aripa mea.

S-o vârât sub aripa lui şi nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare; vine pajera. Pajera era mama vântului.

– Dragii mamei nu v-a mâncat!

– Finul lui D-zeu ne-a scăpat.

– Unde-i să-l mănânc de bucurie.

– Mă rog, mamă, dacă l-ăi mânca să-l faci înapoi.

– Da unde-i?

– Îi la răsărit.

Da ea a’nceput a vâjâi tare la răsărit. Da puii zic către finul lui D-zeu:

– Mama, are să-i treac’ un foc de-a te mânca pân ce va ajunge la răsărit. Vine.

– Nu-i dragul mamei.

– Iacătă-li-i, mamă!

Da ea-l ia şi-l înghite şi când l-o făcut înapoi aşa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el.

– Ce să-ţi fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii – a zis pajera.

– Să-mi spui unde-i zmeul cu soră-mea.

– Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

– Altmintrele nu-mi mulţumeşti.

– Să şuier să-mi vie ficiorul, vântul de la răsărit.

Ş-o şuierat ea odată ş-o venit un om – era statul lui de o palmă şi barba lui era de un cot şi călare pe-un iepure şchiop. Şi-i zice pajera:

Statu-palmă

Barbă cot

Călare pe-un iepure şchiop

Unde-i zmeul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

– Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi ştiind frate-meu, vântul de la miază-zi. Când o suflat odată, o venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele mari şi n-avea ochi. Da când sufla, peste tot locul s-auzea.

– N-ai văzut, n-ai auzit pe zmeul care a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?

– Nici n-am văzut, nici n-am auzit.

– Ce-i de făcut? zice Pajera.

– Da n-o fi ştiind fraţii noştri cei de cruce?

– Da unde-s?

– Aicea-s departe. Trebuie să ne ducem loc mult. Na-ţi un firicel din părul meu, na-ţi şi din barba mea şi te porneşte băiete la drum. Şi să pui perii ‘n trei şi când la o vreme de nevoie să şuieri într-înşii, eu, noi ţi-om veni într-ajutor şi fă de-a-dreptul pe aici şi-ai să dai de pădure şi tot te du ‘nainte.

Se ia el şi se porneşte, merge pân-în pădurea ceea… când în mijlocul pădurii vede – o fumărie straşnic de mare încât se ‘nnăduşea, nu mai putea. S-apropie el acolo pin fum binişor şi găseşte pe mama zmeului-îşi pârlea părul de pe picioare că era cald straşnic şi nu mai putea.

– Bună ziua mătuşă.

– Mulţămesc D-tale voinice, da – zice – und-te duci voinice?

– Caut curtea zmeului, mătuşă.

– I, flăcăule! Mult trebuie să mergi pân ce-i ajunge şi nu mai rămâi cu zile de te-i apropia.

– Mă rog, mătuşă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-i frică… mă duc.

– Eu nu-l ştiu, dragul mătuşii.

El, ducându-se aşa prin pădure, aude – un glas de om zicând: Valeu, valeu, tare mi-i foame! El s-apropie. Oare ce să fie – acolo? Vede un om şezând, greceşte, jos:

– Da ce te vaiţi, bade?

– De pe nouă lanuri grâu am strâns şi tot pâine l-am făcut şi l-am mâncat şi tot mi-i foame.

– Hai cu mine.

– Hai.

Mergând el mai departe a auzit un glas de om zicând aşa: tare mi-i sete.

– Bună vreme, omule. Pentru – ce ţi-i sete, nu găseşti apă să te saturi?

– Câte iezere a fost în pădurea asta toate le-am băut şi tot mi-i sete.

– Hai cu mine.

– Hai.

Mergând ei aşa mai departe a intrat în altă pădure tustrei ş’ aude sub tufe un foşnet. Cine era? Vântul de amiază cel cu buzele mari.

– Bună vreme, vântule, ce faci aici?

– Mă stăpânesc să-mi ţin suflarea şi să ‘mpuşc un ţânţar. Da să-l împuşc să nu-i sparg pielea.

– Da unde-i ţânţarul, că eu nu-l văd.

– Îi lângă soare.

– Lasă, hai cu mine.

– Ba nu. Eu mă duc după ţânţar, duceţi-vă voi înainte.

Merg ei mai departe şi ajunge la palatul zmeului. Zmeul era la vânat şi fata şedea ‘n cerdac.

– Bună vremea, soro.

– Mi-o spus zmeul că vii după mine. Da-ntoarce-te că te prăpădeşte.

– Nu mi-i frică.

– El acuş vine,-i la vânat.

Vine zmeul.

– Bine-ai venit, finul lui D-zeu.

– Bine te-am găsit, câne de zmeu.

– Hai la luptă.

– Hai!

Ş-o luptat ei trei zile şi trei nopţi şi nu-l putea dovedi şi nu se da nici zmeul, nici finul lui D-zeu.

El a aprins perii cei doi ş-o venit vântul de la răsărit şi de la amiezi şi când ş-o pus buzele’n trei drept în jumătate a despicat zmeul când a suflat. O jumătate a murit că era c-un cap, da o jumătate nu, că era cu două-că era cu trei de toate. Şi s-a rugat finul lui Dumnezeu straşnic la Statul-Palmă-barbă-cot.

– Nu-ţi pot face nimic, că el s-o dus la-mpăratul ţării iştia să spună ce i-ai făcut. De-acu Dac-ai pute luptă-te cu – acela.

Acu el s-a pornit cu soră-sa.

Când a ajuns aproape de palatul împăratului celuia nu era de chip să treacă, aşa era de straşnic şi mergând el prinprejur a ajuns la o baltă. Pe balta ceea era trei băieţi şi se băteau de la o cuşmă, de la un bici şi de la o sulă.

– Ce vă bateţi, măi băieţi?

– Aiestea ne-o rămas de la tatăl nostru şi nu ne putem împărţi.

– Şi la ce vă trebuie vouă aiste?

– Când pui cuşma ‘n cap nu te vezi, când dai cu biciul te sui la curtea ‘mpăratului, când îi zice: sulă – sulicică – te suie ‘n dealul de steclă.

– Da’ ‘n dealul de steclă cine şade, ce căutaţi voi acolo?

– În dealul de steclă ţine ‘mpăratul pe fată.

– De ce o ţine acolo?

– Ca să n-o ia zmeii.

– Până când?

– Până s-a găsi un voinic ca să omoare zmeul… Cel ce-a omorî zmeul îi da fata ‘mpăratul.

– Măi băieţi, eu voi face bună dreptate, vârâţi-va toţi în iaz şi eu v-oi zvârli câte una, cine-a prinde mai iute aceluia să fie.

El, viclean, ia toate-n mână, vâră pe băieţi în apă şi pe urmă dă din bici şi-l suie pe dealul unde şedea ‘mpăratul, la curtea-mpărătească.

La curtea ‘mpăratului era o mândreaţă, că nici nu se poate povesti. Împăratul şedea afară, – era bătrân şi bea lulea.

– Bună vremea ‘mpărate!

– Mulţămesc D-tale voinice! Tare om trebui să fii d-ta de vreme ce te-ai suit aici la mine.

– Aşa ‘mpărate, am venit să omor zmeul, să-ţi scap fata.

– Zmeul n-o venit încă la mine. Da s-aude c’ aicea ‘n vale ‘ntr-un iaz, este noaptea şi se cearcă de a se sui să ia fata din dealul cel de steclă.

– Rămâi sănătos, Împărate.

– Mergi sănătos, voinice.

– Mă duc după zmeu. Dacă l-oi omorî îmi dai fata.

– Ţi-oi da-o.

Ajunge el la iazul cel unde o găsit băieţii. Pune cuşma ‘n cap, se face nevăzut şi se pune sub o tufă de buruieni. Da el era frumos şi puternic, da era sărac. Pe iazul cela era o covată cu faţa-n jos. La miezul nopţii aude el un vuiet straşnic. Aceea era balta drăcească, venea dracii şi da poronci noaptea. Vine dracul cel mai mare, se pune călare pe covată (Scaraoţchi). Ş-o şuierat straşnic ş-o venit draci şchiopi, chiori, ş’ o ‘nceput să ‘ntrebe Scaraoţchi ce trebi au făcut ei?

– Eu am întărtat trei băieţi, că doar s-or ucide unul dintr-înşii. Păcatul mare c-o venit finul lu’ D-zeu şi le-o luat.

– Da tu?

– Eu am întărtat pe vântul de la amiezi să rupă ‘n jumătate pe zmeul cu trei capete şi două capete o scăpat, da jumătate-i mort.

– N-aţi făcut nici o treabă, să vă ‘nvăţ eu ce să faceţi. Lângă balta asta mai la vale, este o comoară de bani. Comoara unui moşneag şi moşneagul are să moară iest-noapte. Duceţi-vă şi puneţi mâna pe banii ceia să fie-a noştri.

– Da dacă ni i-a lua cineva cu putere dumnezeiască?

– Nime nu se poate apropia dac-om pune noi mâna pe dânsa.

– Nime, nime-n toată lumea nu se poate?

– Ba se poate, da iaca ce: dac-a veni finul lui D-zeu până ce nu-ţi pune voi mâna pe bani şi s-a întâmpla s’aducă apă de ceea care l-o botezat şi ne-a stropi, ne frige, şi el a lua banii.

Cela a auzit. Se scoală dimineaţa şi se porneşte să se duc’ acasă. Lui îi zburda după bani. Ajunge el acasă.

– Mamă unde-i apa ceea ce m-o botezat pe mine?

A găsit mă-sa ‘n biserică lângă sf. Pricestanie şi ia el şi se porneşte iar înapoi. Ajungând acolo – dracii era la bani toţi. Se duce şi s-apropie, îi stropeşte. Dracii ţipă şi-i zic:

– Mă rog, finul lui D-zeu, ce vrei ţi-om face, numai nu ne arde.

– Dacă mi-i aduce zmeul cel scăpat, eu v-oi da drumul.

– Mă rog, iaca mă duc să-l aduc.

Ş-a luat un cârd de draci straşnic de mulţi.

– Da viu poate nu ţi l-om pute aduce.

– Mort nu vreau, viu să mi-l aduceţi.

Şi s-o apucat dracii s-o făcut un fedeleş de fier şi s-o dus după zmeu să-l puie ‘n el. Când l-a adus aşa era fedeleşul de greu, de numai dracii-l putea ridica.

– Pune-l aici.

Dă din bici şi-l suie la – mpăratul cu fedeleş cu tot.

Îi Zice ‘mpăratul:

– Ce ai aici?

– Aici-i toată puterea mea ‘mpărate… arată-mi fata ori o destup. Împăratul de-odată s’o’ngrozit, da pe urmă (el, viclean) o aduce s-o vadă el. Da-mpăratul pe unde se suie pe dealul cel de steclă nu se ştie, el avea o putere straşnică, neştiută. După ce-a adus-o, da el după ce-a văzut-o a nebunit, aşa i-o picat de dragă. Da, să ierţi d-ta, şi el ei.

– Voinice! te-i cununa cu fata mea, dar dacă mi-i spune cum dai drumul puterii d-tale.

Da el de dragă ce i-a picat fata ş-a pierdut mintea.

– Împărate, eu te-am amăgit, da aicea-i zmeul. Împăratul strigă degrabă:

– Omoară-l voinice, că el acuşi sparge fedeleşul, că eu l-am prins odată şi l-a spart.

El de bucurie ca să-i dea fata, odată a ‘nceput să ucidă zmeul. Îi turna reşin’ aprinsă pe la cep ş’ o ‘nceput aşa de straşnic a ţipa zmeul de se cutremura palatul ‘mpăratului. După ce-o murit zmeul, a’nceput a ieşi un fum, aşa de straşnic mirosea de greu, decât voinicul a picat ca mort. Da-mpăratul, bucuria lui, a luat ş-a pus pe voinic în fedeleş şi i-a dat drumul de vale. Şi el a luat fata ş-a suit-o ‘n dealul cel de steclă. Da bietul voinic când a picat el mort i-a rămas sula ‘n cerdacul împăratului. Acu, la ce vreme s-a fi trezit el în fedeleş…

– I doamne!, viclean am fost, da mai viclean împăratul. Ce să fac eu? Începe el a se izbi ca să iese de acolo. Da câtă putere avea el nu putea ca să sparg’ acela. Da el mai ave o bucăţică din barba lui Statu-palmă-barba-cot. Aprinzând, începe a veni el cu iepurele cel şchiop pe fedeleş.

– Scapă-mă.

O ‘nceput a bate iepurele ş-o spart fedeleşul. (Că toată puterea vântului de la răsărit e ‘n iepure; iepurele de ce fuge aşa tare?). Scăpând el, îi zice Statu-palmă aşa:

– De-acu înc’o dată dacă mi-i chema, apoi pe urmă nu-ţi mai fac, că de trei ori îi dată ca să-ţi fac bine.

Acu el bate din bici ş’ ajunge la-mpăratul. Da-mpăratul zvârlise sula.

– Am venit, împărate, să-mi dai fata.

Se face că nu ştie, că l-a dat cu fedeleşu ‘n jos.

– Eu ţi-oi da fata, dacă te-i duce la dealul cel cu flori şi mi-i aduce o floare din mijlocul grădinii celeia, eu ţi-oi da fata

Se ia el şi se porneşte, ş-o mers el cale de-un an. Cine era ‘n grădină acolo? Era Statu-palmă.

– Ei voinice, tocmai ş-aci ai venit după mine?

– Am venit, mi-ai zis că mi-i mai face un bine. Să-mi dai floarea din mijlocul grădinii iştia.

El i-o dă. Aşa era de mândră, aşa amirosea de frumos floarea – acea de te – adormea. Ajungând la-mpăratul, i-o dă.

– Dacă mi-i mai face ceva eu ţi-oi da fata. Eu oi frige (câte tamazlâcuri de vite avea – mpăratul ) şi dacă le-i mânca într-o noapte, eu ţi-oi da fata.

O făcut aşa după porunca ‘mpăratului şi el a zis celui ce nu se mai sătura ş-o mâncat tot într-o noapte. El numai atunci s-a săturat, da pân-în ziuă a şi crăpat. Da el a mâncat aşa cu lăcomie, încât şi păreţii hambarului i-o ros. Şi s-o minunat Împăratul de-atâta putere.

– Dacă mi-i bea câte fântâne (se află la Curte) de apă, eu ţi-oi da fata. El cheamă pe istălalt frate de cruce, care nu se mai sătura de apă, ş-o băut, da o fântână n-o putut-o găta ş-a şi crăpat ş’ acela.

Lângă curtea ‘mpăratului era straşnică pădure.

– Dacă tu-i sufla odată-n codrul meu şi s-or strânge toţi ţânţarii la uşa palatului, eu ţi-oi da fata.

El a aprins părul vântului de la amiază-zi. Când s-o dus vântul de la amiază-zi şi când ş-o pus buzele ‘n patru ş-o suflat, era să ‘nghită pe-mpăratul. Aşa era de mulţi ş-aşa bâzâia ei de tare, parcă era ‘ntre calici la Ismail.

– Mare putere ai. Zi ţânţarilor să se ducă de aici.

– Nu zic, pân ce nu mi-i da fata.

Împăratul l-o luat cu blândeţe şi l-o amăgit. Ş-o zis vântului ş-o suflat şi s-o dus ţânţarii de la uşă.

– Dacă te-i sui s-o iei din dealul de steclă îţi dau fata.

– O sul’ am fost uitat eu aici.

– Eu n-am văzut-o.

A stat el trei zile şi trei nopţi ş-a gândit ce-i de făcut şi i-a venit aşa un gând:

să mai cheme pe vântul de la amiază. Vântul de la amiază i-a zis aşa:

– Înc-un bine am să-ţi fac. Am să mă pun în cerdacul împăratului şi să ‘ncep a sufla. Puindu-se el, suflă şi se clătină palatul cât de cât să pice.

– Împărate, dacă mi-i da fata vântu-a sta.

– Palatul las’ să pice, da eu fata nu ţi-oi da-o.

Da’ el zice vântului:

– Pune-te ‘n dreptul uşii şi ‘ncepe a sufla în casă cu câtă putere ai.

El ş-o pus buzele ‘n cinci şi când a ‘nceput a sufla, împăratul sărea din părete ‘n părete.

– Împărate, dă-mi fata că vântul a sta.

– Sui în dealul de steclă ş-o ia.

– Dă-mi sula ‘mpărate.

– Sula am zvârlit-o în mijlocul iazului lângă covată… acolo unde era dracii.

El era lipit pământului, că vântul nu era să-i facă nimica – cela gătise de făcut, ceia crăpase.

Aşa mergând el la iazul cela, era straşnic palat făcut de draci, unde ţineau banii;

şi pe apă mergea o casă făcută straşnic de mândră şi-n casa ceea s-auzea un bocet. S-o luat ş’ a ‘nceput cu luntricica a merge ş-a ajuns la casa aceea. Casa ceea, când a intrat, era un fecior de-mpărat prins de draci şi-l muncea acolo ‘n toate zilele.

– Ce faci aici, bade?

– Iaca m-o prins dracii, c-am luat bani şi eu nu pot scăpa de-aici. Eu am o împărăţie straşnic de mândră, hai să fim noi fraţi de cruce.

– Hai!

– Fraţi de cruce om fi, dar fugi că vin dracii, s-apropie miezul nopţii. El tot mai avea apă de la botez. Aşteaptă la miezul nopţii, vin dracii şi el începe a-i stropi.

– Mă rog, finul lui D-zeu, ce-i cere ţi-om da, numai lasă-ne.

– Sula din mijlocul iazului. Se duce ş’ aduce dracul sula.

– Acu du-ne până pe deal pe – amândoi ş-apoi nu voi stropi. Ei, de frică i-a dus. El a zis:

– Sulă, sulicică, suie-ne ‘n dealul de steclă.

Când l-o suit acolo, atâta de multă jelanie ce-a avut ea după dânsul, c’ avea o cadă de lacrămi.

Atunci Împăratul n-a mai avut ce face şi i-a dat-o. A făcut o nuntă straşnică şi pe urmă s-a dus, a adus pe soră-sa de la casa zmeului ş-a luat-o fratele lui ist de cruce…

Rezumat extins la povestea Finul-lui-Dumnezeu de Mihai Eminescu

„Finul-lui-Dumnezeu” este o poveste scurtă scrisă de Mihai Eminescu, unul dintre cei mai cunoscuți poeți și scriitori români.

Povestea urmărește aventurile unui băiat pe nume Vasilie, care este finul lui Dumnezeu și este trimis pe pământ să îndeplinească o misiune. El călătorește prin diferite locuri și întâlnește oameni de toate felurile, de la săraci până la regi și împărăți. În timpul călătoriei sale, Vasilie învață lecții prețioase despre viață și iubire și ajută oamenii pe care îi întâlnește.

Povestea este plină de simbolism și alegorii, iar Vasilie este considerat un personaj eroic și spiritual, care reprezintă virtuți precum înțelepciunea, bunătatea și iubirea. De asemenea, povestea explorează tema relației dintre oameni și Dumnezeu, și subliniază importanța credinței și a vieții spirituale.

Un alt aspect interesant al poveștii este limbajul folosit de Eminescu. El folosește un stil poetic și plin de metafore și simboluri, care subliniază frumusețea și eleganța limbii române.

În general, „Finul-lui-Dumnezeu” este o poveste plină de învățăminte și mesaje importante, care încurajează cititorii să înțeleagă importanța spiritualității și a iubirii în viața lor. Este o poveste care subliniază că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu și că puterea și bogăția nu sunt cele mai importante lucruri în lume.