Femeia? măr de ceartă de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Femeia? măr de ceartă” este că ea a fost subiectul unei controversate interpretări în perioada comunistă din România. În timpul regimului comunist, poezia a fost prezentată ca o critică a femeilor și a fost interpretată ca o reflectare a ideologiei oficiale, care promova imaginea femeii ca fiind inferioară bărbatului și care încuraja subordonarea femeii față de bărbat.

Această interpretare a poeziei lui Eminescu a fost, însă, respinsă de critici literari și de oameni de cultură, care au subliniat faptul că poezia este, în realitate, o meditație asupra relațiilor dintre bărbați și femei și asupra naturii umane în general. Aceștia au subliniat, de asemenea, că Eminescu a fost un poet care a promovat egalitatea între sexe și care a susținut drepturile femeilor în societate.

Astfel, poezia „Femeia? măr de ceartă” a devenit un subiect dezbătut în perioada comunistă din România, atât din cauza conținutului său, cât și din cauza valorii literare și culturale a operei lui Eminescu.

---

Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă,
Cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă,
Cu-nfricoşate patimi în fire de copilă,
Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,
A visurilor proprii eternă jucărie?
Un vis tu eşti în minte-i – şi astăzi te mângâie,
Iar mâne te ucide. Cu acelaşi râs pe buză
Ea azi ascultă şoapta-ţi de-amor să o auză,
Iar mâni cu mii propuneri te chinuie şi ştie
Că orice nerv în tine îl rumpe şi-l sfâşie.
Comediantă veche ca lumea – comedie
Ea joacă azi – juca-va de astăzi ani o mie,
Cu-aceeaşi mască mândră, netedă, mişcătoare –
Şi cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.

Şi astă nerozie, cruzime întrupată,
În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată –
Ea, cea ce nu gândeşte, gândind doară cu gura?
Căci sărutări şi vorbe de-amor i-a dat natura,
Şi râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare,
Atâta-nţelepciune e-n gura ei de floare,
Atâta-nţelepciune pari a vedea, ş-atâta
Plăcere pare-a duce în inima-amărâta,
Când capul c-oboseală pe umăru-i ţi-l culci
Sau când te uiţi în ochii-i ucizători de dulci,
Încât chiar mântuirea cea vecinică ţi-o sfarmi
Şi redevii un Sizif – sacrifici pentru viermi:
 
Să le compui în lume o haină-n generaţii –
Sacrifici şi mândrie, şi minte, ş-aspiraţii.
O, moarte, dulce-amică – sub mantia ta largă
Acoperi fericiţii – şi magica ta vargă
Atinge câte-o frunte de om, ce te doreşte:
Îl face ca titanii, de tot despreţuieşte,
Despreţuieşte lumea, pe sine – şi-n sfârşit –
Despreţuieşte gândirea că e despreţuit.
Priveşte astă viaţă ca pas spre mântuire,
Ocazie durerii, o lungă adormire
În inimi spăimântate – un chin şi o povară,
Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară.
A vieţii comedie mişcată e de aur –
Când scena astei vieţi e-al mântuirii faur.

Ironică e ziua ce vesel te priveşte
Pe când în fire-o fiinţă pe alta prigoneşte,
Ironică-i mişcarea a florilor în vânt
Când sug cu rădăcina viaţa din pământ;
Ironic e pământul – visternic de vieţe
Când sânul lui ascunde seminţe mii, răzleţe,
Cari ieşind odată l-a soarelui lumină,
Cu capul se salută, se sug cu rădăcină.
O luptă e viaţa şi toată firea-i luptă,
Milioane de fiinţe cu ziua întreruptă
Susţin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,
Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire.
În van creaţi la vorbe şi le-azvârliţi în vânt:
Plodirea este rodul femeii pe pământ.
Priviţi acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine,
Dorinţa de plodire o seamănă în tine.
Ce vă certaţi cu noaptea şi buiguiţi cu luna?
De-ţi face-o, de nu-ţi face-o… tot una e, tot una.
De nu-ţi fi voi în lume din nou să prăsiţi neamul
Oricare vită şuie, oricare tont e-Adamul
Vieţii viitoare… şi fie-un par de gard,
Femei rămână-n lume, de doru-i toate ard.
 
O, moarte! – nu aceea ce-omori spre-a naşte iară.
Ce umbră eşti vieţii, o umbră de ocară –
Ci moartea cea eternă în care toate-s una,
În care tot s-afundă, şi soarele şi luna,
Tu, care eşti enigma obscurei conştiinţi,
Cuprins-abia de-o minte, din miile de minţi,
Tu, stingere! Tu, haos – tu, lipsă de viaţă,
Tu, ce până şi la geniu spui numai ce-i în cărţi;
O, slabă fulgerare… cea, cărui nu te teme,
Îngheţi nervul vieţii din fugătoarea vreme,
Când alţii cu-a lor gânduri mereu în lume sapă,
– Istorie e viaţa ce scrisă e pe apă -;
Pe tine, dulce-amică, pe tine, întuneric,
Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric
Al lumii sclipitoare – pe tine, gând de noapte,
Te stinge o femeie cu tainicele-i şoapte.

Nimic nu e în şoapta-i – ştii tu ce ea şopteşte?
Ea nu mă vrea pe mine – pe tine te urăşte
Când îmi zâmbeşte mie, ea-atunci s-a pus la pândă:
Tu eşti jertfa la care ţinteşte-a ei izbândă,
Ea n-a ştiut vreodată, că ce voieşte-i alta –
Că tu eşti inamicu-i şi că eu sunt unealta.
Unealtă chinuită! unealtă de ocară,
Când eu cunosc prea bine iubirea că-i amară,
Mă mint pe mine însumi, doresc şi cred c-amorul
Folos mi-aduce mie…

Rezumat extins la poezia Femeia? măr de ceartă de Mihai Eminescu

„Femeia? măr de ceartă” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu, unul dintre cei mai cunoscuți poeți români din secolul XIX. Poezia explorează tema iubirii și relațiilor dintre bărbați și femei, prin metafora unui măr de ceartă.

Poezia este împărțită în trei strofe, în care poetul meditează asupra relațiilor dintre bărbați și femei. În prima strofă, Eminescu sugerează că femeia este un măr de ceartă, care poate fi întotdeauna găsită în mijlocul unei dispute sau a unui conflict. El subliniază că femeile sunt mereu gata să critice și să judece, fiind mereu pregătite să aprindă o ceartă.

În a doua strofă, poetul meditează asupra naturii iubirii și a dorinței. El sugerează că bărbații sunt mereu în căutarea dragostei și a pasiunii, dar că acestea sunt adesea însoțite de suferință și de dezamăgire. Eminescu subliniază că, deși femeile pot fi provocatoare și răutăcioase, ele sunt, totuși, frumoase și fascinante, și că bărbații nu pot trăi fără ele.

În a treia strofă, poetul meditează asupra naturii umane și a condiției umane. El sugerează că, indiferent de sex, toți oamenii sunt, într-un fel sau altul, mereu în căutarea sensului și a fericirii. Eminescu subliniază că, deși femeile pot fi provocatoare și dificile, ele pot fi, de asemenea, sursa de bucurie și de fericire pentru bărbați.

Un fapt interesant despre poezia „Femeia? măr de ceartă” este că aceasta a fost interpretată și transpusă în muzică de mai mulți artiști români. Printre aceștia se numără celebrul cântăreț de muzică populară Ionel Tudorache, care a înregistrat o versiune a cântecului în anii ’70. Această transpunere a poeziei lui Eminescu în muzică a demonstrat capacitatea poeziei sale de a inspira și de a influența alte forme de artă, precum și valoarea ei culturală și estetică.