Eu număr, ah!, plângând de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Eu număr, ah!, plângând” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost scrisă în perioada în care poetul se afla la Berlin, în perioada 1877-1878. În acea perioadă, Eminescu a lucrat ca bibliotecar la Biblioteca Regală din Berlin și și-a petrecut timpul citind și studiind.

Se spune că această perioadă din viața lui Eminescu a fost una dificilă, marcată de singurătate și de dorul de casă. El a simțit o mare nostalgie pentru România și pentru limba și cultura sa, iar acest sentiment a fost reflectat în poeziile sale, printre care se numără și „Eu număr, ah!, plângând”.

De-a lungul timpului, poezia „Eu număr, ah!, plângând” a devenit una dintre cele mai cunoscute și mai apreciate poezii ale lui Mihai Eminescu. Ea a fost subiectul multor interpretări și analize literare, fiind considerată un exemplu important de artă poetică și de meditație filosofică.

Poezia a fost tradusă în mai multe limbi și a fost inclusă în numeroase antologii de poezie. Ea a inspirat, de asemenea, artiști și muzicieni din întreaga lume, care au creat opere de artă și compoziții muzicale pe baza ei.

---

Eu număr, ah!, plângând:
Al nopții miez sună ­
Al despărțirii ceas
Adânc vibră.

Adio! scump-acum.
Al lunii disc senin
Din crengi de arbori mari
S-arată plin.

Abia din braț te las ­
De trist abia mă duc,
Nainte-mi vecinic treci
Un blând năluc.

Și zi și noapte treci ­
La tine-n veci gândesc,
Copil frumos și blond,
Ce mult iubesc!

Auzi: din codri cum
Izvoare prund răstorn
Și melancolic blând
Un glas de corn.

Rezumat extins la poezia Eu număr, ah!, plângând de Mihai Eminescu

Poezia „Eu număr, ah!, plângând” de Mihai Eminescu este o meditație poetică despre trecerea timpului și despre efemeritatea vieții umane. Poezia subliniază fragilitatea și efemeritatea vieții și sugerează că timpul trece necontenit, indiferent de dorințele și sentimentele noastre.

Poezia începe prin descrierea poetului care numără cu tristețe anii trecuți ai vieții sale, sugerând că aceștia s-au dus irevocabil și nu se mai pot întoarce. Eminescu subliniază importanța trecutului și a amintirilor, sugerând că acestea ne definesc ca ființe umane și ne ajută să ne înțelegem mai bine locul în lume.

Mai apoi, poetul descrie cum timpul trece necontenit și cum fiecare zi aduce cu ea o nouă pierdere. El sugerează că viața este efemeră și fragilă, iar noi suntem sortiți să pierim în final. Eminescu subliniază fragilitatea și vulnerabilitatea umană, sugerând că trebuie să ne bucurăm de fiecare moment și să încercăm să ne trăim viața la maxim.

În final, Eminescu exprimă dorința de a păstra vie amintirile și sentimentele sale, sugerând că acestea sunt singurele lucruri care ne pot ajuta să ne apropiem de adevăr și de sensul vieții. El subliniază importanța păstrării amintirilor și a sentimentelor, sugerând că acestea sunt cele mai prețioase lucruri pe care le putem avea în viață.

În ansamblu, poezia „Eu număr, ah!, plângând” este o meditație poetică despre trecerea timpului și efemeritatea vieții umane. Ea subliniază importanța amintirilor și a sentimentelor în viața noastră, sugerând că acestea sunt cele mai importante lucruri pe care le putem avea. Prin versurile sale pline de emoție și introspecție, poemul evidențiază talentul și geniul literar al lui Mihai Eminescu, fiind un exemplu notabil de artă poetică și de meditație filosofică.