Epigonii de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Epigonii” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost publicată pentru prima dată în anul 1883, în revista „Convorbiri Literare”. Poezia a fost inclusă ulterior în prima ediție a volumului de versuri „Poesii” al lui Eminescu, care a fost publicat în același an.

Deși „Epigonii” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Eminescu, se spune că autorul nu a fost mulțumit de aceasta și a considerat-o una dintre poeziile sale mai puțin reușite. Cu toate acestea, poezia a devenit foarte populară în rândul cititorilor și a fost considerată un exemplu important al luptei între generații în literatura română.

Un alt fapt interesant este că poezia „Epigonii” a fost folosită ca sursă de inspirație pentru multe alte opere literare și artistice din România și din alte țări. De exemplu, scriitorul și criticul literar Eugen Lovinescu a folosit termenul „epigonism” pentru a descrie o tendință în literatura română postbelică de a imita și de a reproduce formule literare consacrate, în loc de a încerca să creeze opere originale.

În plus, poezia „Epigonii” a fost adaptată și folosită în diferite contexte culturale și politice, fiind interpretată în moduri diferite de-a lungul timpului. Aceasta a fost folosită, de exemplu, în discuțiile despre relația dintre generațiile de artiști și intelectuali și a fost inclusă în antologii de poezie și în manuale școlare din întreaga lume.

---

Când privesc zilele de-aur a scripturilor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.
 
Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
 
Liră de argint, Sihleanu – Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne-nturnată.
S-au dus Pann, fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.
 
Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune deturnată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
 
Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolelor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge – Alexandrescu sânta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
 
Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă –
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.
 
Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.
 
Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniilor române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
 
Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secule străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
 
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripi albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele
Şi iubind-o fără margini, scrie: „visul de poet”.
 
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncilor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sobru şi regal.
 
……………………………………..
 
Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
 
Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimă era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
 
Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece – marea noastră-i de îngheţ.
Voi urmaţi cu repejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sânte, printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi.
 
Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă, cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
 
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta – vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.
 
„Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoane şi simbol;
Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
 
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n-existente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? înger palid cu priviri curate,
Voluptos jos de icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
 
Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină –
Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi.

Rezumat extins la poezia Epigonii de Mihai Eminescu

„Poezia „Epigonii” de Mihai Eminescu este o creație literară profundă care abordează tema națională și morală. Eminescu folosește metafora luptei dintre tinerii poeți și cei mai în vârstă pentru a exprima o critică a conformismului și a lipsei de originalitate în literatura română a acelor vremuri.

Poezia începe cu o descriere poetică a unei lupte între tineri și bătrâni, care este folosită de Eminescu ca metaforă pentru lupta dintre generațiile de poeți. Tinerii poeți sunt prezentati ca fiind plini de energie și pasiune, dar fără experiența și măiestria necesare pentru a crea opere de calitate. În schimb, bătrânii poeți sunt prezentati ca fiind înțelepți și experimentați, dar lipsiți de vigoare și de pasiunea care îi motivează pe tinerii poeți.

Poezia continuă prin prezentarea mai detaliată a generațiilor de poeți și a modului în care acestea se influențează reciproc. Eminescu sugerează că tinerii poeți sunt influențați de bătrânii poeți și de operele lor, dar că această influență poate fi limitativă și poate duce la conformism și lipsa de originalitate.

În final, poezia se încheie cu o remarcă puternică despre importanța originalității și a creativității în literatură și în viața în general. Eminescu sugerează că doar prin îndrăzneală și originalitate putem crea opere de valoare și putem evolua ca indivizi și ca societate.

Un fapt divers interesant despre poezia „Epigonii” este că aceasta a fost scrisă într-o perioadă de schimbări sociale și culturale în România, când literatura română era încă în stadiul de dezvoltare și își căuta o identitate. Eminescu a fost unul dintre cei mai importanți poeți și scriitori ai acestei perioade, și „Epigonii” este considerată o creație literară remarcabilă care reflectă preocupările și temele literaturii române de la acea vreme.

În concluzie, poezia „Epigonii” de Mihai Eminescu este o creație literară profundă și valoroasă, care explorează tema națională și morală a originalității și a creativității în literatură și în viața în general. Versurile poetice și evocatoare ale lui Eminescu ne transmit un mesaj puternic despre importanța de a fi curajoși și originali în exprimarea noastră artistică și în viața noastră, și despre valoarea și frumusețea literaturii române și a culturii noastre în general.”