Egipetul de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Egipetul” de Mihai Eminescu este că autorul a scris această poezie în timpul unei călătorii în Italia, în 1877. Potrivit unor surse, Eminescu a fost inspirat să scrie poezia după ce a vizitat Muzeul Egipțean din Torino, unde a văzut o colecție impresionantă de artefacte și obiecte antice din Egipt.

De asemenea, poezia „Egipetul” a fost publicată pentru prima dată în 1883, în revista „Convorbiri literare”. Aceasta a fost inclusă într-un ciclu de poezii numit „Epigonii”, care a reprezentat o continuare a mișcării literare romantice din România.

Poezia a fost apreciată de criticii literari pentru mesajul său profund și pentru expresia poetică puternică. Aceasta a fost inclusă în multe antologii de poezie românească și a fost studiată în școlile și universitățile din România.

De asemenea, poezia „Egipetul” a fost interpretată în moduri diferite de către criticii literari, fiind văzută ca o meditație poetică asupra trecutului străvechi al Egiptului, dar și ca o meditație asupra puterii și misterului lumii.

---

Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur,
Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur;
Pe-al lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc,
Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.

Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,
Păsări îmblânzite-n cuiburi distind penele alese,
Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor.
Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară,
Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară
Către marea liniştită ce îneacă al lui dor.

De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice;
Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganţi –
Sunt gândiri arhitehtonici de-o grozavă măreţie!
Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,
I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ

Şi să pară răsărită din visările pustiei,
Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei,
Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald
Ş-aruncat în depărtare… Colo se ridic’ trufaşe
Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe,
Racle ce încap în ele epopeea unui scald.

Se-nserează… Nilul doarme şi ies stelele din strungă,
Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă.
Cine-a deschis piramida şi-năuntru a intrat?
Este regele: în haină de-aur roş şi pietre scumpe,
El intră să vad-acolo tot trecutul. – I se rumpe
Al lui suflet când priveşte peste-al vremurilor vad.

În zadar guvernă regii lumea cu înţelepciune,
Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune;
În zadar caut-al vieţii înţeles nedezlegat.
Iese-n noapte… ş-a lui umbră lungă-ntins se desfăşoară
Pe-ale Nilului lungi valuri. – Astfel pe-unde de popoară
Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat.

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint,
Toat-a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie
Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie,
Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.

Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure,
Sufletul se-mbată-n visuri care-alunecă în zbor.
Palmii risipiţi în crânguri auriţi de-a lunei rază,
Nalţă zveltele lor trunchiuri.- Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, cerurile-nşiră nori.

Şi în templele măreţe, colonade-n marmuri albe,
Noaptea zeii se preumblă în vestmintele lor dalbe,
Şi al preoţilor cântec sună-n harfe de argint;
Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună,
Piramidele din creştet aiurind şi jalnic sună
Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.

În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur.
Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur,
Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.
El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite
Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite:
Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun.

Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate,
Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate,
Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors;
Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri
Unei ginţi ce fără viaţă-ngreuia pământul stors.

Uraganu-acum aleargă pân’ ce caii lui îi crapă
Şi în Nil numai deşertul nisipişul şi-l adapă,
Aşternându-l peste câmpii cei odată înfloriţi.
Memfis, Teba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine,
Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine,
Sorind viaţa lor de basme pe câmpie nisipiţi.

Dar ş-acum turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea flamingo cel roşu apa-ncet, încet pătrunde,
Ş-acum luna arginteşte tot Egipetul antic;
Ş-atunci sufletul visează toat-istoria străveche,
Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche,
Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.

Ş-atunci Memfis se înalţă, argintos gând al pustiei,
Închegare măiestrită din suflarea vijeliei…
Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,
Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate-n flori şi stele
De oraşul care iese din pustiile de jele;
Din pământ şi de sub mare s-aud sunete ce cresc.

Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte;
Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte;
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce
Sus în curţile din Memfis, unde-n săli lumină luce;
Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pân-în zori.

Rezumat extins la poezia Egipetul de Mihai Eminescu

Poezia „Egipetul” de Mihai Eminescu este o meditație poetică asupra trecutului străvechi al Egiptului și asupra puterii și misterului acestuia. Autorul exprimă în poezie fascinația sa pentru această civilizație antică și pentru misterele sale.

Poezia începe cu o descriere a unui călător care ajunge în Egipt și este impresionat de frumusețea și măreția monumentelor antice, precum piramidele, sfingele și templele. Autorul compară monumentele antice cu simboluri ale măreției și puterii umane, care rămân și după trecerea timpului.

În continuare, autorul explorează tema misterului și alchimiei din Egiptul antic. El sugerează că Egiptul a deținut cunoștințe și secrete profunde, care au fost păstrate și transmise de-a lungul secolelor. El exprimă dorința de a înțelege misterele acestor secrete și de a descoperi înțelesul simbolurilor și alchimiei egiptene.

În final, autorul sugerează că Egiptul și misterele sale sunt încă prezente în lumea de astăzi și că există încă multe de învățat de la această civilizație străveche. El afirmă că Egiptul este un simbol al puterii și misterului, care poate inspira oamenii să descopere misterele lumii și să înțeleagă sensul vieții.

Poezia „Egiptul” de Mihai Eminescu este considerată una dintre cele mai interesante poezii ale sale. Aceasta abordează teme istorice, culturale și filozofice, și îi încurajează pe cititori să exploreze misterele lumii și să găsească sens în trecutul străvechi.

În general, poezia „Egiptul” de Mihai Eminescu este un exemplu al puterii literaturii de a inspira și de a transmite mesaje puternice despre lumea din jurul nostru și despre noi înșine. Aceasta a devenit un simbol al importanței cunoașterii istoriei și culturii antice și a continuat să inspire și să mobilizeze oamenii în dezvoltarea lor personală și spirituală.