Ecò I de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Ecò I” de Mihai Eminescu este că a fost publicată inițial în 1883, în revista „Convorbiri literare”. Poezia a fost inclusă într-un ciclu de poezii numit „În grădina Gethsemani”, care a fost inspirat de grădinile biblice din Ghetsemani, în care Iisus și-a petrecut ultimele ore înainte de crucificare.

Deși nu este la fel de cunoscută ca alte poezii ale lui Eminescu, „Ecò I” a fost apreciată de criticii literari pentru mesajul său profund și pentru expresia poetică puternică. Aceasta a fost inclusă în multe antologii de poezie românească și a fost studiată în școlile și universitățile din România.

De asemenea, poezia „Ecò I” a fost interpretată în moduri diferite de către criticii literari, fiind văzută ca o meditație poetică asupra relației dintre om și natură, dar și ca o meditație religioasă asupra sensului vieții și a trecerii timpului.

---

Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc
Pe-a cerului arcuri mărețe.
În umede lanuri de-albastru ceresc,
Merg norii cu hainele crețe
Și stâncile rar
Ca stâlpii răsar,
Negriți și-ndoiți de furtună
În lună.

Diamant e în aer, în codri ­ miros
Și umbră adânc viorie;
Și luna-i a cerului scurt argintos
Și stele păzesc în tărie
Și văile sunt
În aburi de-argint
Pierdute-ntr-al doinelor șuier
Din fluier.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceața pustie și rece,
Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirei se-ntrece
Și calu-i turbat
Zbura necurmat,
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână.

Pe umeri de munte, din stânci de bazalt
Castelul de nalță, se-ncruntă,
Și-a murilor muche și creștetu-i nalt
De nouri și ani se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Și-n glas auriu
Răsună din umbra cea mare
Cântare.

În mii de lumine ferestrele-i ard,
Prin cari se văd trecătoare,
Prin tactul cântării pierdute de bard,
Ivindu-se umbre ușoare;
Trec albe ca-n vânt
Dulci neguri de-argint,
Palatul plutea în magie
Aurie.

Ca cerbul uimit ce prin creștet de stânci
E-urmat de săgeat-arzătoare,
Din căi năruite, din gârle adânci,
Fugarul în tropot răsare
Cu nara arzând
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
Și-ajunge.

Iar tânărul sare ușor de pe el
Și prundul sub pasu-i răsună.
Frumos ca din basme și tras prin inel
Și nalt ca și bradul din lună,
C-un salt a suit
Al bolții granit.
Urcat într-un arc de fereastă
Adastă.

Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins
De pare-o perdea în fereastră
Și gratii de fier a lui mână-a cuprins
Uitându-se-n sala cea vastă.
Pe stânci de bazalt
Stă calu-i înalt
Și coama-i i-o îmflă în lună
Furtună.

Sala-i ca aerul scăldat în soare,
Muiat de-a florilor suflet răcoare.
În ea frumoasele ființe albe
Par gânduri palide din visuri dalbe.
De-umărul junilor de razim, zboară,
De raze umede ochii-s izvoare,
Ca-n vânt se leagănă zveltele poze
Prin păr ce flutură cununi de roze…
Și beți de muzică plutesc ca vântul,
Jocul e repede, încet e cântul
Și pe când sufletul stă de beție
Plutesc ființele… o vijelie…
Până ce aria dispare, trece…
O rază timidă în ziua rece.
Apoi perechile stând risipite
S-adun în grupele orânduite
Și din amestecul de vise dalbe,
Din trecătoarele ființe albe,

Iese ca aria dintre suspine
Regina albelor nopții regine,
Sau cum din zilele poetic june
A idealului iese minune.
Păru-i ca aurul fața-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furișează,
Se-ndoaie talia-i în albă haină
Parcă-i o těmidă a nopții taină.
Pe-o liră gingașă și argintie
Mânuța-i coardele le-ncurcă vie,
Prin blânde notele lirei de-amor
Glasul ei tremură dulce ușor:

Prin bolta ferestei înguste
Mă uit într-al văilor rai,
Cum codrii în cale-i supune
Furtuna, copila de crai.

Rezumat extins la poezia Ecò I de Mihai Eminescu

Poezia „Ecò I” de Mihai Eminescu este o meditație poetică asupra efemerității existenței umane și a relației dintre om și natură. Autorul exprimă în poezie dorința de a găsi o armonie între om și natură și de a înțelege semnificația trecerii timpului.

Poezia începe cu o descriere a naturii, sugerând că natura este pură și nealterată de imperfecțiunile umane. Autorul compară natura cu „glasul tainic” al unei lumi mai bune și mai pure, care este inaccesibilă oamenilor.

În continuare, autorul explorează tema efemerității vieții umane și a trecerii timpului. El sugerează că viața umană este doar un moment trecător într-un univers care este infinit și nemuritor. El exprimă dorința de a înțelege semnificația trecerii timpului și de a descoperi o armonie între natură și om.

În final, autorul sugerează că oamenii ar trebui să încerce să găsească o armonie cu natura și să trăiască în acord cu aceasta. El afirmă că ar trebui să ne păstrăm legătura cu natura și să ne deschidem către lumea mai bună și mai pură pe care o reprezintă.

Poezia „Ecò I” de Mihai Eminescu este considerată una dintre cele mai profunde poezii ale sale. Aceasta abordează teme filozofice și existențiale și îi încurajează pe cititori să-și ia timp să mediteze și să reflecteze asupra relației dintre om și natură.

În general, poezia „Ecò I” de Mihai Eminescu este un exemplu al puterii literaturii de a exprima în mod profund și emoționant trăirile și ideile umane. Aceasta a devenit un simbol al importanței găsirii unei armonii între om și natură și a continuat să inspire și să mobilizeze oamenii în dezvoltarea lor personală și spirituală.