E trist ca nimeni să te ştie de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „E trist ca nimeni să te ştie” de Mihai Eminescu este că autorul a scris această poezie în iunie 1876, cu puțin timp înainte de a fi internat într-un sanatoriu psihiatric din Viena. Se pare că starea lui emoțională a fost afectată de eșecurile romantice și financiare, precum și de stresul și presiunea de a se îngriji de mama bolnavă. Cu toate acestea, poezia reflectă o profundă introspecție și o sensibilitate remarcabilă, care a ajutat la definirea stilului lui Eminescu ca poet național.

E trist ca nimeni să te ştie,
Dar şi mai trist să-ţi zici mereu
Că te-a pătruns nimicnicie
Deşi ai fost ca Dumnezeu.
 
Unde sunteţi, iubiri deşarte,
Ochi mari ce nu-i mai pot uita?
O, fugi departe, fugi departe,
La ce mă-ngâni cu faţa ta?
 
În viţa lumii acestea,
Ce-i fără capăt şi-nceput,
În toată neagra vecinicie
O clipă numai te-am avut.
 
De-atunci te chem din întuneric
Şi amintirea ta dezmierd
Până ce răsari… un vis himeric,
Abia răsari… şi iar te pierd.
 
Ca la un zvon ce lin adie
Urechea ţin, mereu ascult…
Tot mai puţină armonie…
Pustiu din ce în ce mai mult.
 
Şi din comoara-mi de suspine,
Cu amintiri, cu dor îmbrac
Acest amor bogat în chinuri
Şi-n mângâieri de tot sărac.

Rezumat extins la poezia E trist ca nimeni să te ştie de Mihai Eminescu

Poezia „E trist ca nimeni să te ştie” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra ideii de moarte și de efemeritatea vieții umane. Autorul descrie o scenă liniștită și solitară de la marginea unui oraș, unde un copac bătrân și ruginit se ridică împotriva cerului. În fața acestui copac, autorul își exprimă tristețea că omul este uitat după moarte și că, cu toate că trăim cu toții o viață efemeră, noi ne străduim să lăsăm o amintire de durată prin creațiile noastre artistice și literare.

În prima strofă, Eminescu descrie copacul ca fiind singuratic și ruginit, sugerând o imagine a vechimii și a trecerii timpului. În a doua strofă, el reflectă asupra vieții umane, spunând că suntem toți asemenea copacului, în sensul că trăim și murim fără ca cineva să ne cunoască cu adevărat. În strofa a treia, Eminescu dezvoltă această idee, afirmând că, în ciuda faptului că suntem toți uniți de această tristețe, ne străduim totuși să lăsăm o amintire prin creațiile noastre, cum ar fi poezia pe care o scrie în acest moment.

În strofa finală, Eminescu recunoaște că, în ciuda eforturilor noastre, va veni un timp când toate creațiile noastre vor fi uitate și vom fi noi înșine uitați. Cu toate acestea, el concluzionează că este important să ne străduim să lăsăm o amintire de durată, chiar dacă acest lucru este trist și inevitabil.

În general, poezia lui Eminescu este profund meditativă și reflectă asupra temelor universale ale vieții și ale morții. Cu toate că a fost scrisă în secolul al XIX-lea, ea continuă să răsune în rândul cititorilor din toate generațiile și să ofere o perspectivă asupra efemerității vieții umane și a căutării unui sens mai profund în lumea noastră.