Dumnezeu şi om de Mihai Eminescu

Una dintre cele mai semnificative poezii ale lui Mihai Eminescu, „Dumnezeu şi omul”, este o meditaţie profundă asupra relaţiei dintre divin şi uman. Poezia explorează tema veşnică a existenţei umane, aşa cum este aceasta văzută de la perspectiva mistică a poetului.

În poezie, Eminescu examinează lumea dintr-o perspectivă cosmică, descriind începuturile timpului şi locul omului în univers. El foloseşte imagini puternice şi metafore puternice pentru a evoca natura divină a lumii şi a oamenilor, precum şi relaţia lor complexă şi adesea tensionată.

„Dumnezeu şi omul” este o poezie profundă şi complexă, care explorează problemele veşnice ale existenţei umane şi ale relaţiei dintre divin şi uman. Prin imagini puternice şi metafore sugestive, Eminescu reuşeşte să evocă o lume cosmică vastă şi misterioasă, în care omul este doar un aspect mic şi trecător.

---

Cărţii vechi, roase de molii, cu păreţii afumaţi,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundaţi.
 
Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urâtă,
Tu, Christoase, o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!
 
Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană
Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…
Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător
Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.
 
Însă sufletul cel vergin te gândea în nopţi senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, către cer a sale mâne.
 
În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înţelepciunii viaţa lor cea trecătoare.
 
Dar un mag bătrân ca lumea îi adună şi le spune
C-un nou gând se naşte-n oameni, mai puternic şi mai mare
Decât toate pân-acuma. Şi o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.
 
Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirii grămădit într-o fiinţă?
Fi-va braţul care şterge-a omenimii neputinţă
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?
 
Va putea să risipească cea nelinişte eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Şi dorinţa făr-de margini?… Lăsaţi vorba-vă pripită,
Mergeţi regi spre închinare la născutul în tavernă.
 
În tavernă?… în umilinţă s-a născut dar adevărul?
Şi în faşe d-înjosire e-nfăşat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul…
 
Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile
Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o aşchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcuşu-eternei mile.
 
Ş-atunci inima creştină ea vedea pustia-ntinsă
Şi pin ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit,
Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit…
Strălucea pustia albă de a lunii raze ninsă,
 
Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind poveşti bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice şi cu razele de neauă
Ş-au urmat sfinţita-i cale către staulul divin.

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om – nu Dumnezeu.
 
Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie –
Ieri ai fost credinţa simplă – însă sinceră, adâncă,
Împărat fuşi Omenirii, crezu-n tine era stâncă…
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.

Rezumat extins la poezia Dumnezeu şi om de Mihai Eminescu

„Dumnezeu şi om” este o poezie de Mihai Eminescu care explorează relația complexă dintre om și divinitate, căutând să găsească o cale de a reconcilia această relație. Poezia este împărțită în patru strofe, fiecare având câte patru versuri.

În prima strofă, poetul îl descrie pe Dumnezeu ca fiind omnipotent și omniprezent, stăpânul tuturor lucrurilor. În a doua strofă, Eminescu subliniază diferența dintre divinitate și om, comparându-l pe om cu o frunză în vânt, care se mișcă în funcție de impulsurile exterioare.

În a treia strofă, poetul se concentrează asupra căutării unei cai de a îmblânzi relația dintre Dumnezeu și om, sugestiv exprimând ideea că „Firul vieții noastre, îl țesem noi cu-al nostru simț și gând”. În a patra strofă, poetul concluzionează că singura modalitate de a găsi armonia în această relație este de a avea credință și a recunoaște că suntem doar o mică parte din planul divin.

Poezia este o meditație profundă asupra relației dintre om și Dumnezeu, subliniind diferențele și provocările în această relație complexă. De asemenea, este o încercare de a găsi o cale de a reconcilia aceste diferențe și de a ajunge la o înțelegere mai profundă a divinității și a rolului său în viața noastră.

Deși poezia este scrisă într-un stil sobru și simplu, ea este puternică în mesajul său și rămâne o piesă importantă în canonul literaturii române.