Dragoş Vodă cel bătrân de Mihai Eminescu

Poezia „Dragoş Vodă cel bătrân” de Mihai Eminescu face parte din ciclul „Legende” al lui Mihai Eminescu, care prezintă miturile şi legendele populare româneşti. Legenda lui Dragoş Vodă este una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite legende ale istoriei româneşti, iar Eminescu o aduce în prim-plan prin intermediul acestei poezii.

Poezia este o evocare a istoriei vechi a Moldovei şi a marelui voievod Dragoş Vodă, care a condus această ţară la începutul secolului al XIV-lea şi a întemeiat oraşul Suceava. Eminescu îl descrie pe voievod ca pe un personaj misterios şi enigmatic, un lider puternic şi neînfricat, care a luptat cu îndârjire pentru independenţa Moldovei şi pentru libertatea poporului său.

Poezia este scrisă într-un stil solemn şi epico-liric, iar versurile sale pot fi considerate o ode adusă marelui voievod şi erou naţional Dragoş Vodă. Eminescu subliniază importanţa legendei acestui voievod pentru istoria şi cultura poporului român şi subliniază faptul că povestea lui Dragoş Vodă trebuie să rămână vie şi să fie transmisă din generaţie în generaţie.

Dragoş-vodă cel bătrân
Pe Moldova e stăpân,
Şi domnind cu toată slava
Şede-n scaun la Suceava,
La Suceava lăudată,
Cu ziduri înconjurată,
Zid de piatră nalt şi gros,
Că pe el merg cinci pe jos
Şi au loc cu de prisos;
Că merg trei călări alături
Şi mai au loc pe de lături
Caii mândri să şi-i joace
Când încolo, când încoace,
Iar din negri trunchi de stâncă
Peste valea cea adâncă,
Pe deasupra de cetate,
De biserici şi palate,
Stă domneasca cetăţuie,
Ce cu crestele-i se suie,
Repezite înspre nori
Peste codri sunători,
Cu-a ei ziduri, cu-a ei bolţi
Şi cu turnuri pe la colţi,
Ziduri grele şi cu creste
Cum au fost şi nu mai este.
Printre arcurile grele,
Printre negrele zăbrele
Abia soarele străbate
Între tinzi întunecate;
În pereţi de piatră goală
Au înfipt făclii de smoală,
Fumegând, cu flăcări roşii
Luminează-ntunecoşii
Stâlpi de piatră grei şi suri
Unde-atârnă armături,
Arătând a lor rugină
Sub făclia de răşină,
Paveze, mănuşi leite,
Caşte mândre, poleite,
Şi pieptare, obrăzare
Şi arcuri de vânătoare.
Iar în fundul sălii drepte
Se-nalţă pe şapte trepte
Tronul Domnului creştin,
Acoperit de-un baldachin,
Iară-n jeţul auriu
Şede Dragoş brumăriu,
Barba albă până-n brâu,
Cu ochi negri viforoşi;
Coroana de aur roş
Strălucind frumos pe frunte
Peste pletele cărunte;
Pe-a hlamidei sale cute
Flori de aur sunt cusute;
Şi cu faţa înţeleaptă
Şi cu schiptru-n mâna dreaptă.
Ochii mândri şi-i îndreaptă.
Iar l-a tronului picioare
Se înşiră pe covoare
Jeţuri de lemn dat la strug
Săpate cu meşteşug;
Ici şese, colo şese,
Pentru boierii alese.
La a tronului său scări
Şed în două părţi boieri
Aşezaţi, dup-a lor trepte,
Ca poruncile-i s-aştepte.
Vornicul Ţării-de-Jos
Sta în scaun luminos,
Un bătrân şi blând moşneag
Cu albastrul lui toiag,
Ce-i cu aur împletit
Cu pietre acoperit;
Iar de-aceasta mai în sus
Vornicul Ţării de sus;
Sta cu părul colilie
Pârcălabul de Chilie,
Şi cu genele lui albe
Pârcălab Cetăţii Albe,
După aceştia mai vin
Pârcălabul din Hotin.
Cel din Neamţ şi de la Vrance
Rezemat stătea pe lance,
Dar pe toţi i-ntrece în slavă
Pârcălabul de Suceavă.
Şi astfel, jur-împrejur,
Şed în blănuri de samur,
Cu pieptare la un fel
Şi cu mânici de oţel.
Cei ce-n lume se înalţă
Cizme roşie încalţă,
Cizme roşi împintenate
Şi pieptare-mplătoşate,
Cămăşi de zale mărunte,
Ce par ca focuri de munte,
Cine-n oaste are cârmă
Poartă cămaşă de sârmă…

Rezumat extins la poezia Dragoş Vodă cel bătrân de Mihai Eminescu

Poezia „Dragoș Vodă cel bătrân” de Mihai Eminescu este o baladă în care se prezintă legenda lui Dragoș Vodă, fondatorul Moldovei. Poezia este structurată în patru strofe și este scrisă într-un stil narativ și romantic.

În prima strofă, poetul descrie frumusețea și sălbăticia pădurilor moldovenești, precum și faptul că acestea sunt locuite de popoare necunoscute. În a doua strofă, se prezintă legenda lui Dragoș Vodă, care pleacă din Maramureș spre Moldova în căutarea unui loc potrivit pentru a-și întemeia o nouă așezare.

În a treia strofă, Dragoș Vodă este descris în timp ce își conduce oamenii prin pădurile Moldovei, căutând un loc pentru a-și întemeia așezarea. El se oprește într-un loc unde se întâlnește cu o femeie frumoasă și misterioasă, pe care o îndeamnă să-i spună cum va fi soarta noii sale așezări.

În a patra strofă, femeia îi spune că Moldova va fi un loc plin de frumuseți și bogății, dar și de multe războaie și necazuri. Cu toate acestea, Dragoș Vodă hotărăște să rămână acolo și să-și întemeieze așezarea, știind că acesta este destinul său.

Poezia subliniază legenda lui Dragoș Vodă și importanța acestuia ca fondator al Moldovei. De asemenea, ea prezintă frumusețea și sălbăticia pădurilor moldovenești, dar și faptul că Moldova va fi un loc plin de războaie și necazuri. Poezia este scrisă într-un stil romantic și narativ, iar frumusețea sa poetică continuă să fie apreciată și astăzi.