Din Halima de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Din Halima” de Mihai Eminescu este că a fost inspirată de o poveste populară orientală despre o femeie frumoasă și misterioasă numită „Halima”. Potrivit acestei povești, Halima a fost iubită de mulți bărbați, dar a murit tânără, înainte să își găsească adevărata iubire. Se spune că Eminescu a fost fascinat de această poveste și a transpus-o în poezia sa, exprimându-și astfel propriile emoții și experiențe legate de dragoste și de pierderea acesteia.

Harun-al-Raşid prin Bagdad adese
Tiptil pe uliţe cu vizirul iese,
Pe când prin frunza verde de platane
Seninul nopţii luminos se ţese.
 
Prin umbra neagră-n strâmte ulicioare
Ei pe fereşti se uită, prin pridvoare,
Colo aud râzând cu veselie,
Dincolo suspinând vreun om ce moare.
 
Şi-astfel sultanul singur cercetează
Oraşul lui, pe când în somn visează.
Durerea toată, adâncu-întreg al vieţii
Va s-o pătrunz-a minţii sale rază.
 
Giafer vizirul l-asfinţitul serii
I-arată ale vieţii vii mizerii.
Nu de războaie, chin şi crudă moarte –
De-adâncul gol al inimii te sperii.
 
Deci într-o seară-ajung mergând departe,
Pe uliţe strâmte şi prin pieţi deşarte,
Sub zidul unei case vechi şi negre,
Cu trepte scunde şi cu uşi sparte.
 
Aud din întru ţipăt şi suspine,
Aud cum unul bate pe-oarecine,
Iar cel bătut ţipa strigând mai tare:
„- Te rog, bătrâne, dă, mai dă în mine.”
 
Ei stau uimiţi. Giafer pe scări se suie,
Încet cu mâna uşa o descuie,
Se uită-năuntru şi-o minune vede,
Cum ca să vadă n-a fost dat altuia.
 
Privi-ntr-o sală-ngustă însă naltă
Şi cărţi în rafturi, una peste altă,
Maşini şi sticle, topitori, metale,
Ici pergamente, colo o unealtă.
 
Iar un bătrân cu o frânghie udă
Lovea-ntr-un tânăr, ce-n durere crudă
Se zvârcolea:” – Mai dă, te rog, în mine,
Ca Domnul a ta rugă s-o audă.”
 
Bătrânul însuşi îi plângea de milă
Vedeai că spre a-l bate-şi face silă,
Ştergându-şi ochii săi cei plini de lacrimi
Dădea mereu în el ca într-o grilă.
 
Uimit Giafer se-ntoarce şi îi spune
Sultanului văzută-acea minune;
Şi-au hotărât la Curte a-i aduce,
Pe amândoi la cercetare a-i pune.
 
A doua zi Harun în tron de fală,
Înconjurat de suita lui regală,
Ordonă ca pe-acel bătrân de-aseară
Şi pe-acel tânăr să-i aducă-n sală.
 
Şi-atunci apar l-a tronului său treaptă
Bătrânul alb cu faţa înţeleaptă,
Ţinând de mână pe un mândru tânăr
Ce ochii lui sfioşi în sus i-ndreaptă.
 
Ei după chip păreau de viţă-arabă,
Dar faţa celui tânăr este slabă
Şi palidă de multe suferinţe –
Deci cu mânie împăratu-întreabă:
 
„- Ce ţi-a făcut, moşneag fără de milă,
Acest băiat de-l chinuieşti în silă,
Când el te roagă chiar să dai într-însul,
Şi pare-atât de blând ca o copilă?”
 
Bătrânul zise vorbele aceste:
„- Stăpâne, lucrul nu îl ştii cum este –
Ciudată e istoria ăstui tânăr,
Deci voie dă-mi să-ţi spun a lui poveste.
 
Tu vei fi auzit de un anume
Ali-ben-Maimun, unu-a fost în lume,
Un învăţat şi cititor de zodii,
Un vraci prea înţelept cu mare nume.
 
Cutreierat-au dânsul lumea toată,
Oraşe, ţări din sfera depărtată,
Pustiile Saharei, râul Gange,
Şi la izvorul Nilului odată.
 
Acesta dar trecând odinioară
Pe-a lui cămilă arida Sahară,
Sub arşiţa cumplită de amiazăzi
Ce seacă râuri, lacuri şi izvoare,
 
Vuind aude împrejuru-i vântul
Samum, ce-n gură-ntunecă cuvântul,
Şi volburi de nisip rotind în aer
Cu ceru-ntunecat uneau pământul.
 
Prin volburi repezi şi prin vânt fierbinte
Zbura pe-un cal arab mereu înainte,
Ca o fantasmă albă a pustiei:
Era femeie ce-şi ieşea din minte.
 
Căci volburi de nisip o-mpresurară
Şi calul ei în loc l-împiedicară,
Iar ea ţipa cu un copil în braţe
Chemând pe-Ali în ajutor să-i sară.
 
Cum volbura împrejuru-i se roteşte,
Cum arde vântul viaţa-i şi cum creşte,
Prin aer ea îi aruncă copilul
Strigând: O, mântuie-l, Ali, grăbeşte!”

Rezumat extins la poezia Din Halima de Mihai Eminescu

„Din Halima” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu în perioada în care acesta a fost îndrăgostit de Veronica Micle. Poezia este o meditație poetică asupra dragostei și a pierderii acesteia, exprimând suferința și durerea în mod sensibil și emotiv.

În prima strofă, Eminescu descrie „Halima”, personajul central al poeziei, ca fiind o femeie frumoasă și misterioasă, care trezește interesul și dorința bărbaților. Poetul se simte atras de aceasta, dar în același timp își dă seama că dragostea pentru Halima îi va provoca suferință.

În a doua strofă, Eminescu își exprimă dorința de a fi cu Halima, de a-i fi aproape și de a-i oferi dragostea și afecțiunea sa. Cu toate acestea, poetul știe că relația lor este imposibilă și că va suferi din cauza iubirii sale neîmplinite.

În a treia strofă, Eminescu vorbește despre suferința sa în urma despărțirii de Halima. Poetul simte că a pierdut totul și se simte foarte singur în lume. El își dorește să o vadă din nou și să îi fie alături, dar știe că acest lucru nu va fi posibil.

În final, Eminescu își exprimă convingerea că dragostea sa pentru Halima va dura veșnic și că nici măcar moartea nu va putea să o stingă. Poetul își exprimă dorința de a se reîntâlni cu Halima în lumea de apoi și de a-i oferi dragostea sa pentru totdeauna.

În concluzie, „Din Halima” este o poezie profundă și emoționantă despre dragoste și pierdere. Eminescu explorează teme precum dorința, suferința și speranța, exprimând în mod sensibil și poetic intensitatea emoțiilor sale.