Un fapt interesant despre poezia „Din când în când …” de Mihai Eminescu este că aceasta nu a fost publicată în timpul vieții autorului. Poemul a fost găsit printre hârtiile lui Eminescu după moartea sa și a fost publicat pentru prima dată în anul 1902, la aproape un deceniu după ce autorul a murit.
Deși nu se știe exact când a fost scrisă poezia, se crede că a fost compusă în ultimii ani de viață ai lui Eminescu, când acesta era internat într-un sanatoriu din București. Poezia este adesea considerată unul dintre cele mai emoționante și sentimentale texte ale lui Eminescu, reflectând starea sa de melancolie și dorința de a fi alături de persoana iubită.
Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alini al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz înaintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuie nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.
Rezumat la poezia Din când în când … de Mihai Eminescu
Este o poezie scrisă de Mihai Eminescu în care autorul exprimă nostalgia și dorul său pentru o iubire pierdută.
Poezia începe prin a sugera că iubirea și fericirea sunt efemere și că trebuie să ne bucurăm de ele cât timp sunt prezente în viața noastră. Însă, odată ce acestea au dispărut, autorul se simte adânc întristat și începe să simtă dorul de persoana iubită.
În continuare, Eminescu descrie diferite momente din viața sa, cum ar fi amurgul, zorii sau nopțile înstelate, care îi reamintesc de momentele petrecute alături de iubita sa. El simte că fiecare dintre aceste momente îi aduce mai aproape amintirea acelei persoane și că toate acestea îl duc înapoi la acele clipe de fericire pe care le-a petrecut alături de ea.
În final, autorul concluzionează că această dorință de a fi împreună cu persoana iubită este ca un vis frumos și că el așteaptă cu nerăbdare momentul în care se va întâlni din nou cu ea.
În concluzie, poezia este o expresie a dorului și a nostalgia pentru o iubire pierdută, sugerând că amintirile și clipele petrecute alături de persoana iubită sunt ceva ce rămâne cu noi și ne însoțește pe tot parcursul vieții.
Informații adiționale despre Mihai Eminescu
Vezi toate poeziile lui Mihai Eminescu pe povesti-online.com. Citește mai mult despre Mihai Eminescu pe Wikipedia în limba Română.
Mihai Eminescu a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română. A publicat un singur volum antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a societății Junimea, din care Eminescu făcea parte. Printre operele notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).
Biografia lui Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) a fost un poet, jurnalist și publicist român, considerat cel mai important poet al literaturii române. S-a născut la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, într-o familie de intelectuali, tatăl său fiind profesor și mamă sa fiind fiica unui preot.
A urmat studiile liceale la Cernăuți și la Viena, unde a fost influențat de curentele romantice ale epocii. În 1869, s-a înscris la Facultatea de Filologie din Viena, dar a abandonat studiile pentru a se întoarce în România, unde a început să lucreze ca funcționar public.
În 1870, Eminescu a început să publice articole și poezii în diverse publicații literare, precum Convorbiri Literare și Timpul. În 1874, a devenit redactor la ziarul Timpul, iar mai târziu a fost numit și redactor-șef.
În ciuda succesului său ca jurnalist și publicist, Eminescu a avut o viață personală tumultuoasă, suferind de probleme de sănătate mintală și fizică. A fost internat în mai multe instituții de sănătate mintală și a avut relații cu mai multe femei, printre care Veronica Micle, o altă personalitate importantă a literaturii române.
Opera literară a lui Eminescu include poezii, eseuri, articole și traduceri, fiind cunoscut pentru lirismul și măiestria sa poetică. Unele dintre cele mai cunoscute poezii ale sale sunt „Luceafărul”, „Floare albastră”, „Mai am un singur dor”, „O, rămâi” și „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.
Eminescu a murit la 15 iunie 1889, la vârsta de 39 de ani, într-un sanatoriu din București, unde fusese internat pentru probleme de sănătate. A fost înmormântat cu onoruri de stat în Cimitirul Bellu din București, iar moștenirea sa literară și culturală continuă să influențeze literatura română și cultura națională până în prezent.
Mihai Eminescu a creat în diverse locuri din România, dar cele mai cunoscute și semnificative pentru opera sa sunt: Botoșani, Cernăuți, Iași, București și Viena. În Botoșani, el a scris primele sale poezii în adolescență, iar în Cernăuți a lucrat ca funcționar public și a scris o mare parte din cele mai importante poezii ale sale. În Iași, el a fost redactor la revista „Timpul” și a scris articole, eseuri și poezii, printre care celebra „Luceafărul”. În București, Eminescu a fost director al Bibliotecii Centrale Universitare și a scris unele dintre cele mai politice și satirice poezii ale sale, cum ar fi „Țara” și „Epigonii”. În cele din urmă, în ultimii ani ai vieții sale, a locuit în Viena, unde a lucrat ca bibliotecar și a scris poezii precum „Scrisoarea III” și „Mai am un singur dor”.
Mihai Eminescu a avut o relație pasională cu Veronica Micle, o scriitoare și jurnalistă de origine poloneză, care i-a fost muza inspiratoare pentru multe dintre poeziile sale. Cei doi s-au întâlnit pentru prima dată în anul 1876, când Micle era deja căsătorită și avea doi copii, iar Eminescu era un tânăr redactor la ziarul Timpul. În ciuda diferenței de vârstă de 16 ani dintre ei, s-a înfiripat o puternică legătură între cei doi, bazată pe interesul comun pentru literatură și filozofie.
Relația lor a fost una tumultuoasă, marcată de despărțiri și împăcări repetate, precum și de problemele de sănătate ale lui Eminescu. Deși au existat planuri de a se căsători și de a trăi împreună, acestea nu s-au concretizat niciodată, iar Micle a continuat să-și trăiască viața alături de soțul ei, în timp ce Eminescu s-a luptat cu problemele sale de sănătate și a trăit o viață mai degrabă solitară.
Cu toate acestea, influența Veronicăi Micle asupra creației poetice a lui Eminescu este evidentă și a fost recunoscută de criticii literari. Poemele de dragoste pe care le-a dedicat ei, precum „Luceafărul” și „Floare albastră”, sunt considerate capodopere ale poeziei românești și demonstrează puterea și sensibilitatea emoțională a lui Eminescu.