Diamantul Nordului de Mihai Eminescu

Poezia „Diamantul Nordului” de Mihai Eminescu este una dintre cele mai complexe și mai abstracte poezii ale sale. Poetul a scris această poezie într-o perioadă deosebit de creativă din viața sa, când a început să exploreze teme filosofice și metafizice în opera sa.

Deși poezia este scrisă într-un stil elevat și abstract, ea a fost apreciată de criticii literari pentru profunzimea și sensibilitatea sa. Poezia este considerată o meditație lirică asupra frumuseții naturii și a călătoriei spirituale, care dezvăluie trăirile și emoțiile intense ale lui Eminescu în fața misterului existenței umane.

Poezia „Diamantul Nordului” a fost publicată pentru prima dată în anul 1883, în revista „Convorbiri literare”. De-a lungul timpului, poezia a fost inclusă în diverse antologii de poezie și a fost studiată în școli și universități ca o capodoperă a poeziei românești.

Poezia a fost interpretată în mai multe moduri de către criticii literari și de către publicul larg, fiind văzută ca o meditație asupra naturii umane, a călătoriei și a căutării spirituale. Poezia pune sub semnul întrebării sensul vieții și al relațiilor umane cu natura și reflectă o căutare interioară profundă pentru înțelegerea lumii și a sinelui.

„Diamantul Nordului” rămâne una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Mihai Eminescu și este considerată o capodoperă a poeziei lirice românești. Aceasta este o poezie profundă și emoționantă, care reflectă trăirile și emoțiile intense ale lui Eminescu în fața misterului existenței umane. Poezia pune sub semnul întrebării sensul vieții și al relațiilor umane cu natura și reflectă o căutare interioară profundă pentru înțelegerea lumii și a sinelui.

---

În lac se oglindă castelul. A ierbii
Molatece valuri le treieră cerbii.
În vechea zidire tăcerea-i şi numai
Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma.
 
Străfulgeră-n umbră-i de valuri bătaie
Ajunse în fugă de-a lunii văpaie,
Ce-n vârfuri de dealuri acum se iveşte
Ş-a stâncilor muche pe cer zugrăveşte.
 
Păreau uriaşi ce în cuib de balaur
Păzea o măreaţă comoară de aur,
Căci luna, ce roşă prin ele răsare,
Comoară aprinsă prin noapte se pare.
 
Iar lebede albe din negrele trestii
Apar domnitorii ai apei acestei,
Cu aripi întinse o scutur şi-o taie
În cercuri murinde şi brazde bălaie.
 
Uimit, Cavalerul cu pasuri pripite
Îmbla prin umbroase cărări nisipite;
Dumbrava şopteşte, izvoarele sună
Aşteaptă-n amestec vibrare de strună.
 
Văratecul aer te-adoarme cu zvonul…
Cu dor Cavalerul priveşte balconul.
Cu frunze încărcatu-i şi trec prin ostreţe
Liane-nflorite în feluri de feţe.
 
Iar papura mişcă de-al apei cutreier.
În iarba înaltă suspină un greier –
Prin vânăta umbră, prin rumena sară,
În farmecul firii răsună ghitară:
 
– Arată-te în haina de albă mătase,
Ce pare-ncărcată c-o brum-argintoasă,
Să văd a ta umbră-n lumină-nmuiată,
În părul cel galben înalt-mlădiată.
 
Îndură-te, scumpo! în mine aruncă
Viole albastre şi roze de luncă,
Pe coardele-ntinse a ghitarei să cadă
În noaptea cea ninsă de-a lunii zăpadă.
 
Iar ochii albaştri, mari lacrimi a mării,
Să-ngăduie în taină suspinul cântării;
Cobori, adorato! pe inimă cazi-mi,
Bălaia ta frunte de umăr să-mi reazim.
 
E demna ta frunte să poarte corona,
Robit universul să-i fie – Madonna!
Îngăduie celui din urm-al tău sclav
Plângând să-ţi sărute al urmelor prav.
 
Şi lasă-mă în umbra cămări-ţi să vin,
Frumos îmbrăcate cu alb muselin,
Iar Cupido pajul cu palma s-ascundă
A lămpii de noapte lucire de nuntă.
 
Deasupra-şi aude uscata foşnire
A poalelor lungi de mătase subţire;
Prin flori îi apare, se-nclină pe gratii
Duioas-arătare a mult-adoratei.
 
Ghitara lui tace; cu şopot ea spune:
– Zadarnică este iubirea ta, june!
De-un farmec legată-i întreaga-mi simţire,
Iubirea-mi asemeni de-a lui împlinire.
 
Oricât mi-ai fi drag, şi-o jur că-mi eşti drag,
Un farmec te-opreşte, te leagă de prag…
De-aceea de mine să fugi, Cavalere,
Şi uită că gânduri şi doru-mi te cere.
 
A Nordului mare o piatră ascunde,
Luceşte ca ziua prin negrele-i unde
Şi cui o va scoate viaţa mi-o dărui;
Dar vai! nici s-o vadă nu-i soarta oricărui.
 
– O, înger! el zice şi glasu-i se-neacă
Şi dreapta îi scapă pe-a sabiei teacă:
Sigur de iubire-ţi – m-aştepte pierzare –
Tot scoate-voi piatra luminii din mare!
…………………………………………
Din Spania pleacă, cu paşii pribegi,
Prin ţări şi oraşe, castele de regi;
Abia vede-o ţară şi iarăşi o lasă,
Căci piatra luminii gândirea i-apasă.
 
De ani e pe cale… Se vede în fine
Cuprins de pustiuri, de negură pline,
Încet poticneşte al calului pas,
Şi-n noapte departe se pierde-al său glas.
 
El vede munţi mândri, asupra cărora
Pădurile negre nu ştiu aurora
Şi toate formează clădire înaltă
De stânci ce grămadă stau una pe altă.
 
Un munte e poartă şi streşini păduri
Şi scările-s dealuri… În falnicii muri,
Prin aspru arcate boltiri de fereastră,
Priveai o lumină ca cerul albastră.
 
Cum marea de valuri nu ştie repaos,
Astfel se frământă al norilor caos,
O stea nu luceşte pe bolta cea largă –
Pornit ca de vânturi sirepul aleargă.
 
Un tunet cutremură lumea-n temei.
Venea parc-o oaste călare de zei…
Cu-a lui herghelie-nspumată de cai,
Vuind vine mândrul al mărilor crai.
 
Cu gâturi întinse sirepi de omăt
Prin norii cei negri zburau speriat,
Mânaţi de gigantul cu barb-argintoasă,
Ce vântul în două despică frumoasă.
 
Văzându-l pe tânăr înalţă toiagul
O aspră privire i-aruncă moşneagul,
Cumplit ameninţă, în arc se coboară
Şi piere în doma-i înalt solitară.
 
Se-ntunecă iarăşi, în fulger năzare
Vedenii uimite palatul cel mare;
Năzare bătrânul în bolta ferestrei,
În pletele-i albe cunună de trestii.
 
Fugea Cavaleriul. Dar codri-n urdie
În urmă-i s-adună şi iar se-mprăştie;
Câmpiile şese alunecă iute,
Deasupră-i s-alungă de fulgere sute,
 
Şi luna s-azvârle pe-a norilor vatră,
Pâraiele scapăr, bulboanele latră,
Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă
Şi stelele-n râuri gonite, o turmă.
 
Şi munţii bătrâni îl urmau în galop
Cu stâncile negre, gigantici ciclopi,
Greoaie hurducă pământu-n picior,
Prăval de pe umeri pădurile lor.
 
Se-ntreabă: Fug eu? sau că lumea întreagă
A rupt-o de fugă nebună, pribeagă?
Sau mări subterane duc munţii cu sine,
Purtându-m-o frunză pierdută pe mine?
 
O dată-ncă pintenu-nfige – aleargă!
Deodată… se schimbă în noaptea cea largă
Privirea… Înainte-i o lume-i deschisă
Cu aer văratec pe lunci de vise…
 
Pe maluri de râuri ce scapără line,
El vede castele cu arcuri senine
De marmură albă ascunse-n dumbrave.
În cer mişcă norii auritele nave…
 
O muzică tristă, adânc-voluptoasă,
Pătrunde-acea lume de flori şi miroasă;
Şi verzile lanuri se leagănă-n lună
Şi lacuri cadenţa cântărilor sună.
 
Subţirile neguri păreau pânzărie
De brum-argintoasă, lucind viorie;
Şi florile toate sub ea-ncremenite
Respiră bogate miroase-adormite.
 
Pe-al codrilor verde, prin bolţile dese,
Prin mreje de frunze seninul se ţese;
Şi apele mişcă în pături plane –
În funduri visează a lumii icoane.
 
Şi unde-n dumbravă-i săpată cărare,
O mândră femeie s-arată călare,
Pe calul ei graur se învârteşte-n laturi,
De dulcea-i privire nu poţi să te saturi.
 
În părul ei negru lucesc amorţite
Flori roşi de jeratic frumos încâlcite,
Rubine, smaralde, astfel presărate,
Sălbatec-o face la faţă s-arate…
 
Şi ochi de-un albastru, bogat întuneric,
Ca basme păgâne, de-iubire himeric,
Lucesc sub o frunte curată ca ceara –
Zâmbirea-i îmbată ca nopţile, vara.
 
Pe codri-nfioară a ei frumuseţe
Şi apele fulger cu undele creţe;
Se pare că-nvie a basmelor vremuri,
Căci lumea-i cuprinsă de-un dulce cutremur.
 
Din nori curge-o bură, un colb de diamante,
Pe văi se aşează, pe dealuri înainte;
În faţă li-i luna, prin şuiet de şoapte
S-ardică pe cer curcubeie de noapte…
 
Ea calu-şi alătură. mâna întinde,
Iar părul ei negru încet se desprinde
Şi-n valuri de moale mătase el cade
Pe umere albe… Frumos i se şede!
 
Şi plâns este glasu-i: – „Iubit cavalere,
Nu merge la mare, că mor de durere;
Împarte cu mine pământul şi raiul.”
De dor şi de grijă îi tremură graiul.
 
– „Iubite dorite, în braţele-mi vino
Şi cruda durere din pieptu-mi alin-o!
Să fii al meu mire menitu-i de zodii
Şi ţie păstrat-am a sânului rodii.
 
– În van, e crăiaso! zâmbirea-ţi din treacăt,
Căci mintea mea pus-au simţirilor lacăt
Şi chipu-ţi nu poate pătrunde-n visare-mi.
Cu ochii albaştri amoru-mi nu-l sfarmi.
 
Păstrează, crăiaso, viclenele sfaturi.
În laturi, frumoasă ispită, în laturi!”
Ea piere… cu dânsa castele, dumbravă…
Şi marea-ngheţată vuieşte grozavă.
 
Mişcate de mare-n strigare măreaţă
A Nordului vin caravane de gheaţă…
Pe ceruri în neguri o stea nu s-arată,
Departe doar luna – o galbenă pată.
 
Cetăţi hrentuite pe ţări plutitoare,
Cu şiruri de dome, steclind de ninsoare,
Schelete-uriaşe purtând încremenite
Coroane în colţuri pe capuri hâite.
 
Vin regii de Nord cu oştiri să se plimbe,
Cu chipuri ciuntite şi umere strâmbe
Şi toată strigarea, vuirea, sunarea
E surdă ca ceriul, e moartă ca marea.
 
În domele largi, prin palate deşarte
Răsună doar vântul… ca glasuri – departe.
Şi spiritul morţii eterne-n ruine
Îşi mişcă imperiul fără de fine.
 
Oraşul pe ape-i al zeilor nordici,
Cu străzi de temple, cu dome şi portici;
Dar astăzi sunt frânte boltitele porţi,
Pustiu e în dome – şi zeii sunt morţi.
 
El suie un turn ce se nalţă sub lună,
Cu ziduri crăpate de ger şi furtună,
Se uită la ceruri, se uită în mare…
Cu capul în jos se aruncă… Dispare.
 
Şi cum amorţeşte şi-ngheaţă… suspină:
– O, piatr-a luminii, revarsă-mi lumină!
Prin genele-nchise s-arată, o vede
Şi strigă… şi mâna pe dânsa repede…
 
O prinde… prin farmec în jur se-nsenină,
El vede lungi râuri, câmpii în lumină,
Grădina din ţara-i, cu lacu-i, castelu-i
Ca-n vis, ca aievea i se arăta lui.
 
Ce stai cu sfială, ce nu te apropii,
N-auzi cum pe frunze alunecă stropii,
Ş-alee le scutur de rouă o ploaie
Iar soarele nalţă în disc de văpaie?
 
El scările urcă cu piatra în mână.
În prag îl aşteaptă frumoasa stăpână.
De gâtu-i s-atârnă, zâmbind ea îi spune:
„Adânca-ţi durere pieri prin minune.
 
Dar piatră mai scumpă şi cea-adevărată
Iubirea mea este nestinsă, curată;
Păstrează-mi-o bine… aceasta ţi-o dărui…”
El ochii şi-i freacă, să vadă, adevăru-i?
 
………………………………………………
 
Şi drept că-n mişcarea molaticei ierbi
Păştea înainte-i o turmă de cerbi.
Dar tot nu-i în ceru-i… Din genele-i bruma
Cu visul deodată ş-o scutur-acuma.
 
Îşi scutură haina cea umedă, plină.
Balconu-l priveşte şi tare suspină.
Zădarnic făcut-au ghitara paradă:
IDez nici visase să vie să-l vadă.
 
Şi ce-i mai rămâne să facă săracul?
În lac să privească cum joacă malacul?
Mai bine prin tufe se fură cu pază…
Ca nimeni s-audă şi nimeni să vază.
 
În urmă-i o uşă-n balcon se deschide…
Prin flori se arată o gură ce râde…
Cu faţa ascunsă în păru-i, şireată,
De amoru-i prostatic aşa se desfată.

Rezumat extins la poezia Diamantul Nordului de Mihai Eminescu

Poezia „Diamantul Nordului” de Mihai Eminescu este o meditație lirică profundă asupra frumuseții naturii, a călătoriei și a căutării spirituale. Poezia este scrisă din perspectiva unui călător care își caută drumul în lume și își exprimă admirația pentru frumusețea peisajelor naturale.

Poezia începe prin descrierea unui peisaj natural impresionant, cu imagini ale unui munte, ale unui lac și ale unui cer senin. Poeții își exprimă admirația față de frumusețea și splendoarea acestui peisaj natural și își împărtășește cu cititorul propriile sale trăiri și emoții.

În continuare, poetul meditează asupra vieții și asupra căutării spirituale. El își exprimă dorința de a-și găsi propriul drum în lume și de a găsi sensul și semnificația existenței sale. Poezia este o căutare a identității și a valorilor umane, o meditație asupra rolului și scopului vieții și a căutării sensului ultim al existenței.

Poezia culminează cu o serie de meditații asupra naturii umane și a conexiunii dintre om și natură. Poeții își exprimă convingerea că omul este o parte a naturii și că trebuie să trăiască în armonie cu ea, pentru a găsi sensul și semnificația existenței sale. Poezia se încheie cu o meditație asupra ideii că natura și călătoria pot fi văzute ca metafore ale vieții și ale căutării spirituale.

Poezia „Diamantul Nordului” este o meditație profundă asupra frumuseții și efemerității vieții, a călătoriei și a căutării spirituale. Aceasta este o poezie intens lirică, care dezvăluie trăirile și emoțiile intense ale lui Mihai Eminescu în fața frumuseții lumii în jurul său. Poezia pune sub semnul întrebării sensul vieții și al relațiilor umane cu natura și reflectă o căutare interioară profundă pentru înțelegerea lumii și a sinelui.

Ce influenta a avut poezia Diamantul Nordului de Mihai Eminescu

Poezia „Diamantul Nordului” de Mihai Eminescu a avut o influență semnificativă în literatura română și în literatura universală. Această poezie reflectă preocupările și obsesiile poetului legate de misterul universului, natura umană și locul său în cosmos.

Poezia lui Eminescu este cunoscută pentru profunzimea sa filosofică și pentru modul în care abordează teme precum eternitatea, nemurirea și căutarea sensului vieții. „Diamantul Nordului” este un exemplu elocvent al acestei abordări.

Eminescu a fost unul dintre cei mai importanți poeți romantici ai literaturii române, iar poeziile sale au avut un impact semnificativ asupra dezvoltării poeziei și a gândirii literare în România. El a influențat numeroși poeți și scriitori ulteriori, atât în țară, cât și în afara granițelor, și opera sa rămâne o sursă de inspirație și reflecție pentru cititori și critici literari de-a lungul generațiilor.