Despărțire de Mihai Eminescu

Poezia „Despărțire” de Mihai Eminescu a fost scrisă în anul 1871, când poetul avea doar 21 de ani. În ciuda vârstei sale fragede, Eminescu a reușit să exprime o profunzime emoțională și o maturitate literară remarcabilă prin intermediul versurilor sale.

Poezia este una dintre cele mai cunoscute creații ale sale și a devenit un simbol al sentimentului de tristețe și melancolie în literatura română. De-a lungul timpului, a fost interpretată în diferite moduri și a inspirat numeroase adaptări și interpretări artistice.

---

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar’ pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea vestejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.

La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting’ asemeni, ci ‘n veci să stea pe loc?
Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
La ce de-acu ‘nainte tu grija mea s’o porţi?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?
Tot una-i dacă astăzi sau mâne o să mor,
Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voi să uiţi norocul visat de amândoi.
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,
Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi –
Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?
Cu faţa spre părete mă lasă prin străini,
Să ‘ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,
Să-mi spuie al tău nume pe închisele-mi pleoape,
Apoi – de vor – m’arunce în margine de drum…
Tot îmi va fi mai bine ca ‘n ceasul de acum.
Din zare depărtată răsar’ un stol de corbi,
Să ‘ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar’ o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi ţărânei şi inima-mi la vânt…
 
Ci tu rămâi în floare ca luna lui April,
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
Din cât eşti de copilă să ‘ntinereşti mereu,
Şi nu mai şti de mine, că nu m’oi şti nici eu.

Rezumat extins la poezia Despărțire de Mihai Eminescu

Poezia „Despărțire” de Mihai Eminescu este o creație lirică ce exprimă suferința și durerea provocată de despărțirea de persoana iubită. Prin intermediul versurilor sale, poetul evocă sentimente profunde și universale, cum ar fi dorul, melancolia, tristețea și singurătatea.

Poezia începe cu o descriere a naturii, subliniind tristețea și melancolia din jur, reflectând starea interioară a poetului. De-a lungul poeziei, Eminescu evocă momente și amintiri ale iubirii sale pierdute, subliniind suferința provocată de această despărțire.

În partea a doua a poeziei, poetul explorează tema trecerii timpului și a schimbării, subliniind că totul este trecător și efemer, în contrast cu dorul și iubirea care rămân veșnice.

În final, Eminescu subliniază importanța acceptării despărțirii și a eliberării de durerea și suferința provocate de aceasta. Prin intermediul acestei poezii, Mihai Eminescu exprimă profunditatea și intensitatea sentimentelor sale și evidențiază valoarea iubirii ca fiind ceva ce depășește trecătorul și efemerul.

Faptul divers despre poezia „Despărțire” de Mihai Eminescu este că a fost publicată pentru prima dată în revista „Convorbiri literare” în anul 1883, fiind una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale autorului. De-a lungul timpului, poezia a fost interpretată în mai multe moduri și a rămas una dintre cele mai importante creații lirice ale literaturii române.