Demonism de Mihai Eminescu

Una dintre caracteristicile definitorii ale poeziei „Demonism” de Mihai Eminescu este folosirea unui limbaj poetic complex și metafizic, care sugerează existența unor taine și mistere care depășesc înțelegerea umană. Poezia explorează tema naturii dualiste a lumii, în care forțele binelui și ale răului se luptă pentru supremație, și sugerează că această luptă este în permanență prezentă în viața umană.

De asemenea, poezia se remarcă prin utilizarea unor imagini puternice și expresive, care creează o atmosferă misterioasă și înspăimântătoare. Eminescu folosește de multe ori simboluri și metafore pentru a ilustra idei abstracte și pentru a sugera înțelesuri profunde.

Poezia a fost scrisă în timpul perioadei de creație a lui Eminescu, când poetul se lupta cu problemele sale de sănătate mentale și trăia într-o lume interioară complexă și tulbure. Astfel, „Demonism” reflectă și starea de spirit a poetului, care se lupta cu propriile sale demoni interioari.

De-a lungul timpului, poezia „Demonism” a fost interpretată în mai multe moduri, de la o meditație asupra existenței umane și a luptei dintre bine și rău, la o reflectare a anxietăților și temerilor poetului. În orice caz, poezia rămâne una dintre cele mai importante și influente creații ale lui Eminescu și o capodoperă a poeziei românești.

---

O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie
Bătute-n ea şi soarele-i fereastra
La temniţa vieţii. Prin el trece
Lumina frântă numai dintr-o lume
Unde-n loc de aer e un aur,
Topit şi transparent, mirositor
Şi cald. Câmpii albastre se întind,
A cerurilor câmpuri potolind
Vânăta lor dulceaţă sub suflarea
Acelui aer aurit.

Acolo stă la masa lungă, albă,
Bătrânul zeu cu barba de ninsoare
Şi din păhare nalte bea auroră
Cu spume de nori albi. Şi îngeri dulci
În haine de argint, frunţi ca ninsoarea,
Cu ochi albaştri cari lin lucesc
Şi-ntunecat în lumea cea solară,
Cu sânuri dulci, ca marmura de netezi,
Îi mângâi barba lungă, – şi reazim capul
De umerii bătrâni cuprinşi de plete.

Şi colţuroasa-i roşie coroană,
De fulger împietrit, luceşte-n aer
Sălbatec. Iar un înger… cel mai blând,
Îngenuncheat l-a lui picioare cântă
Pe arfa sa şi aerul roşeşte
De voluptatea cântecului său…
Nu credeţi cum că luna-i lună. Este
Fereastra cărei ziua-i zicem soare.

Când îngeri cântă de asupra raclei
În lumea cerurilor – ele-albesc.
Şi nu mai pătrund raze aurite
Prin vechi oblon – ci raze de argint
Şi pe pământ ajung ţăndări duioase
Din cântecul frumos – dar numai ţăndări…
Ici în sicriu, sub cel capac albastru
Şi ţintuit şi ferecat cu stele,
Noi viermuim în mase în cadavrul
Cel negru de vechime şi uscat
Al vechiului pământ care ne naşte –
Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate,
Greţoase în deşertăciunea lor.

Este un ce măreţ în firea noastră,
Dar acel ceva nu din noi răsare,
O moştenim de la Titanul mort,
De la pământ, în care ne nutrim.
În moartea lui e ceva sfânt şi mare,
E o gândire-adâncă şi-ndrăzneaţă
Pentru ce el fu condamnat la moarte.

Viaţa noastră e o ironie,
Minciuna-i rădăcina ei. Dorinţa
De-a fi şi de-a avea singur tot ce este
Principiul e de înflorire a ei.
În van pământul mort ne-nspiră câteodată
Din sântul suc al stinsei sale vieţi
Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală:
Întoarcerea la fire şi dreptate.

Noi nu-l pricepem… o-ncercăm adese
Dar n-o putem. Făcuţi suntem
După asemănarea-acelui mare
Puternic egoist, carele singur
Îmbrăcat în mărirea-i solitară
Ridică-n cer înnourata-i frunte.

În van voim a reintra-n natură,
În van voim a scutura din suflet
Dorinţa de mărire şi putere,
Dorinţa de a fi ca el în lume:
Unici. Şi această dorinţă,
Temei la state, naţiuni şi cauza
Războaielor cumplite care sunt
Paşii istoriei, acest e… răul.

Să nu ne înşelăm. Impulsul prim
La orice gând, la orişice voinţă,
La orice faptă-i răul. însă
Atuncea când ne naştem, răsăriţi
Abia din carnea vechiului Titan,
Noi suntem buni – până suntem copii.

O binefacere ne dă pământul,
Nepreţuită-n duioşia ei,
El ne permite ca să ne întoarcem
Dup-o viaţă vană, zgomotoasă,
În sânul lui – în sânul lui şi-al păcii.
El ne-a şi pus, bătrân-duiosul tată,
Adânc în suflet o dorinţă dulce
Şi de-ntrebăm aceast-enigmă scumpă
Ce însemnează şi dacă voim
A o pricepe, ea răspunde: pace.

Da! pace căutăm fără s-o ştim.
Ce n-o luăm de la-nceput? De ce
O căutăm în luptă? Căci în lupte
Nu e decât victorie pe de o parte,
Cădere pe de alta – nedreptate.

Şi din viaţa noastră, întemeiată
Pe rău şi pe nedrept şi pe minciună,
Şi din ştiinţa morţii – a renturnării
În corpul mort, din care am ieşit,
Se naşte veşnica nefericire.
 
Suntem copii – etern nefericiţi.
Dar în zădar, căci suntem după chipul
Şi asemănarea lui. Noi suntem răi
Fără de a avea puterea lui. Răi putem fi
Mai ca şi el – dară din neputinţă
Se naşte ironia vieţii noastre.

În van Titanul mort, ce ne-a născut
Binele ni-l voieşte; în zădar
Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări
Strălucitoare, varii, -mbălsămate,
În flori, în râuri, în glasul naturii
Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.

În van. Viaţa, sufletul, raţiunea
– Scânteia care o numim divină –
Ne face a ne înşela asupra firii
Şi-a nu o înţelege…
O, demon, demon! Abia-acum pricep
De ce-ai urcat adâncurile tale
Contra nălţimilor cereşti;
El a fost rău şi fiindcă răul
Puterea are de-a învinge… învinse.

Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.
Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:
El e monarc şi nu vrea a cunoaşte
Decât voinţa-şi proprie şi-aceea
E rea. Tu ai crezut, o, demon,
Că în dreptate e putere. – Nu,
Dreptatea nu-i nimic făr-de putere.

Cătat-ai aliaţi între titanii
Ce brăzdau caosu-n a lor răscoală,
Ai înzestrat pământul cu gândiri,
L-ai înarmat cu argumente mari
Contra lui Ormuz.
Şi el ca tine a devenit rebel,
Se zvârcoli spre ceruri spre-a le sparge,
Mişcând aripile-i de munţi de piatră,
Puterea sa cumplită – contra Lui.

Dar deturnat el recăzu în caos –
Cadavru viu, l-înveli într-o raclă
Albastră.
Titan bătrân, cu aspru păr de codri,
Plânge în veci pe creţii feţii sale
Fluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort;
Uscat… stors de dureri este adâncu-i –
Şi de dureri a devenit granit.

A lui gândiri încremeniră reci
În fruntea sa de stânci şi deveniră:
Rozele dulci rubine; foile,
Smaralde, iară crinii,
Diamante. Sângele său
Se prefăcu în aur, iară muşchii
Se prefăcură în argint şi fier.

Din carnea-i putrezită, din noroi
S-au născut viermii negrului cadavru:
Oamenii.
Spre a-l batjocori până şi-n moarte
Ne-am născut noi, după ordin divin,
Făcuţi ca să-şi petreacă Dumnezeul
Bătrân cu comica-ne neputinţă,
Să râdă-n tunet de deşertăciunea
Viermilor cruzi, ce se aseamănă cu el,
Să poată zice-n cruntă ironie:
Pământ rebel, iată copiii tăi!

Rezumat extins la poezia Demonism de Mihai Eminescu

Poezia „Demonism” de Mihai Eminescu este o creație lirică complexă, care tratează teme filozofice și existențiale într-un mod intens și profund. Poezia este împărțită în patru strofe, fiecare cu o structură metrică specifică.

În prima strofă, poetul prezintă imaginea unui univers întunecat și misterios, unde întunericul și lumina luptă pentru a-și impune dominația. Această imagine sugerează existența unui dualism între forțele benevole și cele malefice.

În a doua strofă, poetul descrie cum demonii se trezesc din somn și își încep activitatea în lumea oamenilor, influențându-i negativ și producând haos și suferință. Prin intermediul acestor imagini, poetul pune accentul pe ideea că răul există în lume și că acesta se poate manifesta în moduri diferite.

În a treia strofă, poetul face referire la lupta interioară a omului cu propria sa latură demonică, care poate fi văzută ca o luptă între instinctele primare și rațiunea umană. Prin intermediul acestei metafore, poetul subliniază că fiecare om are propriile sale demoni și că este necesar să se lupte cu aceștia pentru a ajunge la o înțelegere deplină a lumii și a sinelui.

În final, în a patra strofă, poetul prezintă imaginea unui om care își recunoaște latura demonică și încearcă să se elibereze de ea, prin acceptarea și controlul asupra acesteia. Această strofă sugerează că omul trebuie să înțeleagă și să accepte întunericul din el pentru a deveni mai puternic și mai înțelept.

În concluzie, poezia „Demonism” de Mihai Eminescu este o creație lirică profundă și complexă, care tratează teme filozofice și existențiale într-un mod intens și emoționant. Poezia explorează dualismul între bine și rău, lupta interioară a omului cu propriile sale demoni și importanța acceptării și controlului asupra acestora.