De-aş muri ori de-ai muri de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „De-aş muri ori de-ai muri” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost scrisă în anul 1883, în perioada de maturitate a poetului. Poezia a fost publicată postum, pentru prima dată în anul 1891, în volumul „Luceafărul”.

Ea a devenit foarte populară în rândul cititorilor și a fost recunoscută ca una dintre cele mai reprezentative poezii ale lui Mihai Eminescu, care exprimă frumusețea și intensitatea trăirilor în fața morții. Poezia a fost adesea interpretată ca o reflexie a anxietăților și a fricilor legate de moarte, dar și a speranțelor și a dorințelor legate de imortalitatea prin operele lăsate în urmă. De asemenea, poezia a fost inclusă în manualele școlare și a contribuit la formarea și consolidarea identității culturale românești, în special în mediile tinerilor și a intelectualilor.

C-o bucurie tristă te ţin acum în braţe.
Privire în privire şi sân la sân trăim,
Şi gura ta-mi surâde, şi ochii tăi mă-nvaţă
Când ţinem fericirea pe sân cum s-o iubim.
 
Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare,
Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi
Şi-o să petrec în pace prin lumile de soare,
în care-oi dăinui?
 
Nu, nu, copilă scumpă!… De-i auzi în noapte,
Când vei veghea în rugă la candela de-argint,
De-i auzi cum tristă aripa unei şoapte
Te-atinge aiurind,
 
De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare,
Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,
Să ştii că prin a nopţii de întuneric mare,
La tine, înger, vin!
 
Şi să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sântă
Prin oalele uitate de veştejite flori,
Să mângâi cu suflarea-mi a ta faţă pălindă,
Ochii tăi gânditori.
 
Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,
O, ce m-aş face-atuncea, mărite Dumnezeu?
O să te plâng cu vântul ce fluieră-n ruină
în rece zborul său?
 
Înger venit din ceruri, oi plânge al tău nume,
L-oi semăna-n flori palizi şi-n stelele de foc,
Cânta-te-aş ca şi râul cel scuturat de spume
în nopţi ce stau pe loc.
 
Şi aş primbla durerea-mi pe mări necunoscute,
Prin stânci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier,
Prin selbele bătrâne şi prin pustii tăcute –
Prin nourii din cer.
 
Pân-ce bătrân şi palid, cu cap pleşuv ca stânca,
Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun’
Şi aş culca în piatră inima mea adâncă,
Cu dorul ei nebun.

Rezumat extins la poezia De-aş muri ori de-ai muri de Mihai Eminescu

Poezia „De-aş muri ori de-ai muri” de Mihai Eminescu este un poem liric care exprimă trăirile intense ale unui om care se confruntă cu moartea.

În prima strofă, poetul descrie moartea ca o trecere într-o altă lume, o lume a tainelor și a necunoscutului. El simte că această lume este frumoasă și că poate fi explorată doar prin moarte.

În a doua strofă, poetul exprimă dorința de a-și găsi liniștea și pacea în moarte, departe de agitația și suferința lumii. El simte că moartea poate fi eliberarea sa de durere și suferință.

În strofa a treia, poetul exprimă dorința de a-și păstra memoria și de a fi amintit după moartea sa. El simte că prin cuvânt și prin poezie, el va rămâne viu în memoria celor care îl iubesc și îl apreciază.

În ultima strofă, poetul exprimă speranța că moartea sa va fi una frumoasă și împlinită, iar viața sa va fi reprezentată prin cuvinte și poezie. El simte că prin cuvânt și prin poezie, el va continua să trăiască în memoria celor care îl iubesc și îl apreciază.

În concluzie, poezia „De-aş muri ori de-ai muri” de Mihai Eminescu este o mărturie a fricii și a speranței în fața morții. Poezia exprimă trăirile intense ale unui om care se confruntă cu moartea și care își dorește pace și liniște într-o altă lume. De asemenea, poetul își exprimă dorința de a fi amintit și de a continua să trăiască prin cuvinte și poezie, simțind că acestea îi vor garanta o nemurire parțială în memoria celor care îl apreciază și îl iubesc.