Cugetările sărmanului Dionis de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Cugetările sărmanului Dionis” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost inspirată din scrierile filosofului german Friedrich Nietzsche. În acea perioadă, Eminescu era interesat de filozofia lui Nietzsche și a început să citească operele sale. „Cugetările sărmanului Dionis” au fost influențate de conceptul de „amor fati” (iubirea față de destin), prezentat de Nietzsche, care sugera că trebuie să acceptăm viața așa cum este și să ne bucurăm de fiecare moment al acesteia, indiferent de ceea ce ne aduce.

De asemenea, poezia a fost scrisă într-o perioadă în care Eminescu trecea printr-o criză personală, fiind bolnav și aflat într-o stare de depresie. Poezia reflectă starea sa interioară și meditațiile sale cu privire la viață și existență.

„Mihai Eminescu a fost unul dintre cei mai mari poeți ai literaturii române, iar „Cugetările sărmanului Dionis” reprezintă una dintre cele mai profunde și mai inspirate creații ale sale. Poezia continuă să fie apreciată și citită astăzi, fiind considerată un exemplu de capodoperă a literaturii universale.

---

Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde,
Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă barde –
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.
 
Un regat pentr-o ţigară, s-împlu norii de zăpadă
Cu himere! Dar de unde? Scârţâie de vânt fereastra,
În pod miaună motanii – la curcani vânătă-i creasta
Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.
 
Uh! ce frig îmi văd suflarea, – şi căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn – iar de coate nici că-mi pasă,
Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
 
Cum nu sunt un şoarec, Doamne – măcar totuşi are blană,
Mi-aş mânca cărţile mele – nici că mi-ar păsa de ger
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n părete şi nevasta – o icoană.
 
Pe păreţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen
Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!
Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele
Nici că au ce sa mai sugă. – într-un roi mai de un stânjen
 
Au ieşit la promenadă – ce petrecere gentilă!
Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte;
Cela-i cavaler e iute oare ştie franţuzeşte?
Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă.
 
Bruh! mi-i frig – Iată pe mână cum codeşte-un negru purec;
Să-mi moi degetul în gură – am să-l prind – ba las, săracul!
Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul,
Dară eu – ce-mi pasă mie – bietul „ins!” la ce să-l purec?
 
Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. – Măi motane,
Vino-ncoa’ să stăm de vorbă, unice amic şi ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,
Ca să ştii şi tu odată, boieria ce-i, sărmane!
 
Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntr-una?
Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună?
 
De-ar fi-n lume numai mâţe – tot poet aş fi? Totuna:
Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind – un Garrick,
Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric,
Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună.
 
Filosof de-aş fi – simţirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Şi junimii generoase, domnişoarele ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e – un vis searbăd – de motan.
 
Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care
După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,
Aş striga: o, motănime! motănime! Vai Haram
De-al tău suflet, motănime, ne-postind postul cel mare.
 
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimii îl desfăşură înainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri – liliecii?
 
Anathema sit! – Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară?
O, montani fără de suflet! – La zgâriat el v-a dat gheară
Şi la tors v-a dat musteţe – vreţi să-l pipăiţi cu laba?
 
Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină!
Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?
Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat
De-aş putea să dorm încalea. – Somn, a gândului odină,
 
O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn – ori vâno moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna,
Or de nu – cui ce-i aduce? – Poezie – sărăcie!

Rezumat extins la poezia Cugetările sărmanului Dionis de Mihai Eminescu

„Cugetările sărmanului Dionis” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu, unul dintre cei mai importanți poeți ai literaturii române. Această poezie este o meditație profundă asupra condiției umane și a vieții în general, prezentând perspectiva unui personaj fictiv, Dionis.

Poezia este împărțită în cinci strofe, fiecare dintre ele prezentând o meditație diferită asupra vieții și a existenței umane. În prima strofă, Dionis meditează asupra trăirii și a suferinței, subliniind faptul că acestea sunt parte integrantă a vieții și că nu putem evita durerea.

În a doua strofă, poetul prezintă lupta dintre om și destin, subliniind faptul că oamenii trebuie să accepte ceea ce li se întâmplă și să învețe să se descurce cu condițiile date.

În a treia strofă, poetul vorbește despre credință și despre înțelegerea divinității. Dionis meditează asupra faptului că omul nu poate înțelege complet existența lui Dumnezeu, dar trebuie să îi acorde încredere și să îi urmeze calea.

În a patra strofă, poetul meditează asupra timpului și a trecerii sale. Dionis constată că timpul trece prea repede și că viața se scurge din noi fără să ne dăm seama. El subliniază faptul că trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă a vieții și să trăim intens, pentru că nu vom avea ocazia să o facem din nou.

În ultima strofă, poetul se întoarce la tema suferinței, subliniind faptul că acesta este un aspect inevitabil al vieții și că trebuie să învățăm să ne descurcăm cu el. El sugerează că putem învăța din suferință și că aceasta ne poate ajuta să creștem și să ne dezvoltăm ca oameni.

În concluzie, poezia „Cugetările sărmanului Dionis” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra condiției umane și a vieții în general, prezentând perspectiva unui personaj fictiv, Dionis. Poezia meditează asupra unor teme precum suferința, destinul, credința, timpul și trecerea vieții. Eminescu sugerează că trebuie să acceptăm ceea ce ne aduce viața, să ne bucurăm de fiecare clipă și să învățăm din suferință pentru a ne dezvolta ca oameni.