Copii eram noi amândoi… de Mihai Eminescu

O curiozitate interesantă despre poezia „Copii eram noi amândoi…” este că, deși este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu, ea nu a fost publicată în timpul vieții sale. În fapt, poezia a fost descoperită în 1922, cu mai mult de două decenii după moartea poetului, într-un manuscris găsit la Biblioteca Academiei Române.

Acest lucru sugerează faptul că Eminescu poate că nu a considerat-o o capodoperă și că a scris-o mai mult ca pe un simplu jurnal al amintirilor din copilărie. Cu toate acestea, poezia a devenit ulterior foarte populară, fiind considerată unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste din literatura română.

Copii eram noi amândoi,
Frate-meu şi cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam şi înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne.
 
Şi el citea pe Robinson,
Mi-l povestea şi mie;
Eu zideam Turnul Babilon
Din cărţi de joc şi mai spuneam
Şi eu câte-o prostie.
 
Adesea la scăldat mergeam
În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Şi l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.
 
Din lut acolo am zidit,
Din stuful des şi mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împresurată.
 
Şi frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaşte neapărat,
Să-i chem la bătălie –
Să vedem cine-i mai tare.
 
Şi împăratul broaştelor,
C-un oacaca de fală,
Primi – porunci oştilor.
Ca balta s-o răscoale.
Şi am pornit război.
 
Vai! multe broaşte noi am prins
– Îmi pare chiar pe rege –
Şi-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace
 
Şi drumul broaştelor le-am dat,
Săltau cu bucurie,
În balt-adânc s-au cufundat
Ca să nu mai revie.
Noi am pornit spre casă.
 
Atunci răsplata am cerut
Pentru a mele fapte –
Şi frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazănoapte
Peste popoare indiene.
 
Motanul alb era vistier,
Mârzac cel chior ministru –
Când de la el eu leafa-mi cer,
El miaună sinistru.
Cordial i-am strâns eu laba.
 
Şi împăratul milostiv
Mi-a dat şi de soţie
Pe fiica lui cu râs lasciv
Şi ţeapănă, nurlie,
Pe Tlantaqu-caputli.
 
Am mulţămit cu-n umil semn,
Drept mantie o-prostire –
M-am dus l-amanta mea de lemn,
În sfânta mănăstire,
Într-un cotlon de sobă.
 
Şi ah! şi dragă-mi mai era!
Vorbeam blând cu dânsa,
Dară ea nu-mi răspundea
Şi de ciudă eu atunci
Am aruncat-o-n foc.
 
Şi pe şură ne primblam
Peste stuf şi paie
Şi pe munţi ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărşileam alături.
 
Şi pe cap mi se umfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băţ,
Steag de bătălie.
Cântam: Trararah!
 
Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus!
Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În străinătate –
Poate-s deschişi şi-n groapă!
 
Dar ades într-al meu vis
Ochii mari albaştri
Luminează – un surâs
Din doi vineţi aştri
Sufletu-mi trezeşte.
 
Eu? Mai este inima-mi
Din copilărie?
 
………………………………
 
Ah! îmi îmblă ades prin gând
O cântare veche.
Parcă-mi ţiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume şi iar lume!

Rezumat extins la poezia Copii eram noi amândoi… de Mihai Eminescu

„Copii eram noi amândoi…” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu care vorbește despre trecutul său, despre o prietenie din copilărie și despre dorința de a mai trăi o dată acele momente frumoase.

În prima strofă, poetul evocă amintiri din copilărie, când el și prietenul său alergau prin lanuri și se jucau în voie. Același sentiment de libertate și bucurie le-a fost oferit de faptul că erau înconjurați de natură, de păsări și flori, de soare și cer senin.

În a doua strofă, Eminescu vorbește despre cum timpul a trecut și cum fiecare dintre ei și-a urmat propriul drum. Cu toate acestea, poetul încă se gândește cu nostalgie la acele zile de altădată și își dorește să mai trăiască o dată acele momente alături de prietenul său.

În ultima strofă, Eminescu recunoaște că nu se mai poate întoarce în trecut și că trebuie să accepte că viața merge înainte. Cu toate acestea, poetul nu renunță la speranța că undeva, într-un loc imaginar, el și prietenul său se vor reîntâlni și vor putea să retrăiască acele momente din copilărie.

În această poezie, Eminescu explorează teme precum trecutul, prietenia, nostalgia și dorința de a trăi din nou momente fericite din trecut. Prin intermediul versurilor sale, poetul reușește să creeze o imagine vie a copilăriei sale, a naturii și a prieteniei din acea perioadă. De asemenea, prin exprimarea dorinței de a mai trăi o dată acele momente, Eminescu sugerează că trecutul poate fi o sursă de inspirație și că amintirile noastre pot fi o sursă de putere și înțelepciune în prezent.