Confesiune de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Confesiune” de Mihai Eminescu este că, deși a fost publicată postum, în 1902, ea a fost scrisă cu mai bine de două decenii în urmă, în jurul anului 1880. Este posibil ca poetul să fi lucrat la această poezie timp îndelungat, deoarece există mai multe variante ale ei, cu mici diferențe între ele.

De asemenea, poezia „Confesiune” face parte din ciclul de poezii filosofice ale lui Eminescu, care explorează teme legate de natură, divinitate și condiția umană. Acest ciclu cuprinde și alte poezii celebre, precum „Rugăciunea unui dac” și „Epigonii”.

---

Aci este lumea… de-o sfărâm – e sfărâmată.
De sfărâm pe vecie acest idol de lut
Eterna pace-ntinde imperiul ei mut
Şi soarele pe ceruri se-nchide ca o rană
Ce arde-n universul bolnav de viaţă vană.

Şi marea tace-nceată; cântau strigoi; mişcare;
O noapte condensată, în veci nepieritoare,
Ca noaptea din sicrie, din groapă, din caverne –
Povestea liniştită a morţii cei eterne…
Nu vezi că deşi chipu-mi arat-a fi de gheaţă,
Un vis al meu căldura-i, lumina şi viaţa?

V-am înşelat, nemernici, v-am închegat în vreme,
V-am aruncat în viaţă plecaţi sub anateme
Să vă urâţi din leagăn, să v-omorâţi în vain,
V-am semănat în spaţiu pe voi sămânţa Cain,
Să curăţ am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat
Şi pentru voi anume creai al vieţii iad.

Şi să vă-nşele vecinic l-am îmbrăcat frumos
Cu nopţi senine-n stele, cu soare auros.
În sâmburii durerii eu pus-am fericire,
În vicii am pus miere şi în păcat zâmbire.
Tot ce-aspiraţi în lume, toate-au acelaşi fine.
În mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine
Şi de vă-ntindeţi mâna dup-a mea umbra-avară,
Las mantia să-mi cadă şi mă revedeţi iară.

Coroană, aur, glorii, cântare şi comori,
Istorie şi nume, iubire şi onori
Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu:
Atingeţi-le numai şi veţi vedea că-s… eu.
Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge…
Am zugrăvit în ochii-ţi semănături de stele.
Moarte şi nemurire sunt numai umbre a mele.
 
Ca să vă-nşel privirea am născocit eu timpul.
El vă arată iadul, imperiul, Olimpul
Şi cu mândrie poartă a veciniciei mască
Când mama lui e-o clipă, care când stă să-l nască
Îl şi ucide. Totuşi, în clipa suspendată,
Dacă din noapte-eternă o fiinţă se arată,
El vede cer şi stele, oceanul, universul;
 
El nu-mi zăreşte ochii, el nu-mi aude mersul
Ce-l sperie – trecutul – gigant cu visuri sumbre.
Viitorul gol, nimica şi umbra unei umbre.
A clipelor cadavre din cărţi el stă s-adune,
În petice de vreme cătând înţelepciune.
Ce înţeles au ele… ce este a lor fire?
Nimicnicie, umbră, mizerie, pieire.
 
Nu vrei s-asculţi de mine. – Nu ştii s-asculţi. – Mi-e milă.
Nu este dat ca omul cel muritor, în silă
Să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplită,
Să ducă-n piept durerea – aceea ce menită
A fost ca să o poarte o omenire toată,
Prea grea pentru un om e… ea trebuie sfărmată
În mii bucăţi, ca astfel să o puteţi purta.
Nefericite iată confesiunea mea.

Rezumat extins la poezia Confesiune de Mihai Eminescu

Poezia „Confesiune” de Mihai Eminescu este una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale, care surprinde într-un mod profund și intens trăirile poetului în fața frumuseții și măreției naturii.

În prima strofă, Eminescu își exprimă dorința de a găsi liniștea și pacea în mijlocul naturii, departe de toate agitațiile și problemele cotidiene. În acest sens, el descrie natura ca fiind un loc sacru și misterios, unde se simte conectat la divinitate.

În a doua strofă, poetul își exprimă admirația și respectul față de frumusețea naturii, care îl face să se simtă mic și neînsemnat în fața ei. El recunoaște că natura este superioară omului și că ar trebui să o protejăm și să o prețuim mai mult decât facem în prezent.

În a treia strofă, Eminescu descrie sentimentele sale profunde de dragoste și dorință față de natură, care îi oferă o stare de pace interioară și îl face să se simtă parte din întregul univers. El simte că natura îl învăluie într-un fel de magie și îl face să se simtă viu și plin de energie.

În ultima strofă, poetul își exprimă recunoștința față de natură și față de divinitate, pentru că îi oferă ocazia de a experimenta aceste trăiri profunde și pentru că îi dăruiesc bucuria de a fi în viață. El recunoaște că frumusețea și măreția naturii sunt un dar neprețuit și că ar trebui să fim mai conștienți de acest lucru și să o protejăm pentru generațiile viitoare.

În concluzie, poezia „Confesiune” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra legăturii dintre om și natură, care subliniază importanța păstrării și protejării acestei conexiuni vitale pentru echilibrul și bunăstarea noastră.