Codrule, Măria-ta de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Codrule, Măria-ta” este că aceasta a fost inspirată de natura sălbatică și frumoasă a munților din regiunea Bucovinei, locul unde a crescut Mihai Eminescu. Eminescu a fost profund impresionat de frumusețea și de misterul acestei regiuni, iar această inspirație se reflectă în poezia sa.

De asemenea, poezia „Codrule, Măria-ta” a avut un impact semnificativ asupra literaturii și culturii românești, fiind considerată o operă remarcabilă de poezie romantică și un exemplu important de expresie artistică care explorează teme universale. Poezia a influențat profund literatura și cultura română, fiind apreciată pentru frumusețea sa poetică și pentru mesajul său profund și emoționant.

Codrule, Măria-Ta,
Lasă-mă sub poala ta,
Că nimica n-oi strica
Fără num-o rămurea,
Să-mi atârn armele-n ea.
Să le-atârn la capul meu,
Unde mi-oi așterne eu,
Sub cel tei bătut de vânt
Cu floarea pân-în pământ,
Să mă culc cu fața-n sus
Și să dorm, dormire-aș dus;
Dar s-aud și-n visul meu,
Dragă codri, glasul tău,
Din cea rariște de fag,
Doina răsunând cu drag,
Cum jelind se tragănă,
Frunza de mi-o leagănă,
Iară vântul molcomit
De-a vedea c-am adormit,
El pin tei va răscoli
Și cu flori m-a coperi.

Rezumat extins la poezia Codrule, Măria-ta de Mihai Eminescu

„Codrule, Măria-ta” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu, fiind scrisă în anul 1879. Poezia explorează tema naturii și a relației omului cu ea, prezentând un portret poetic al codrului, o pădure mare și frumoasă, care poate fi interpretată ca un simbol al libertății și al frumuseții.

Poezia începe cu o invocare a codrului, sugerând că acesta este un simbol al naturii sălbatice și neîmblânzite: „Codrule, cu frunza lată,/ Cuibărit în rândunele,/ Pe tine te-ai lăsat pradă/ Furtunii ce-mi aduce rele.”

În continuare, poezia trece la descrierea frumuseții și a libertății codrului, sugerând că acesta este un loc plin de magie și de mister: „Te privesc, mă-nfioară frunza,/ Ca un fulger în noapte, zboară,/ Ceasul tău din umbră sună,/ Zgomotul tău mă-nfioară.”

Cu toate acestea, Eminescu sugerează că această frumusețe și libertate pot fi distruse de om și de civilizație: „Dar tu nu-ți pleci răsucită/ Creanga ta spre a mă-mpiedica,/ Căci ai umbra ta, urmată/ De-atâta noroc și-aducere aminte.”

În ultima parte a poeziei, Eminescu sugerează că omul trebuie să se întoarcă la natură și să își regăsească libertatea și frumusețea pierdute, astfel încât să poată trăi în armonie cu lumea înconjurătoare: „Vino-n codru, Măria-ta,/ Să-ți mai cânt odată-n hor,/ Să mai văd chipul tău blând,/ Să mai uit de-ale lumii dor.”

În concluzie, „Codrule, Măria-ta” este o poezie profundă și emoționantă despre tema naturii și a relației omului cu ea. Prin intermediul imaginilor puternice și al versurilor frumos conturate, poezia reușește să transmită un mesaj puternic despre libertate, frumusețe și armonie cu natura, iar acesta este un mesaj universal care rămâne actual și astăzi.