Codru și salon II de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Codru și salon II” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost scrisă într-o perioadă de mare agitație politică și socială în România secolului al XIX-lea. Eminescu a fost profund preocupat de problemele politice și sociale ale vremii și a scris multe poezii în care a reflectat aceste preocupări.

În cazul poeziei „Codru și salon II”, autorul a comparat două lumi diferite – cea a naturii și cea a civilizației – și a sugerat că revenirea la natură ar putea fi soluția pentru multe dintre problemele societății. Prin urmare, poezia poate fi considerată un exemplu de angajament social și politic prin intermediul artei literare, demonstrând importanța artei în reflectarea și influențarea problemelor sociale și politice ale timpului.

---

Trecură ani. E noapte. În camera bogată,
Pe-un pat alb ca zăpada, copila sta măreț.
O candelă de aur c-un punct de foc arată
Prin umbra străvezie icoane pe păreți.

Culcată jumătate, copila cu-ntristare
Zâmbește. Plete blonde pe umere cobor
Și cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare
Arată nu amorul ­ ci setea de amor.

Iar fața ei frumoasă-i de-acea albeață sură,
Brumată ca-n lucirea unui mărgăritar;
Pe brațe de zăpadă, pe sânii ei se fură
A candelei lumină mai rar și tot mai rar.

Iar micile-i picioare ating covorul moale
Și chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.
L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale
Sta în genunche dânsul, privind întunecos…

Sub umeri-unei fețe ca marmura de rece
Sunt umbrele-ntristării, ce-adânci l-arată slab;
Prin ochii mari și negri o îndoială trece,
Ce fulgeră în taină, apoi dispare-n grab.

Din vorba mea nu poate amor să se aleagă?
Nu te iubesc atâta cât știu să te iubesc?
Ai vrea să storc din mare amărăciunea-ntreagă
Și într-o picătură s-o beau, să-nnebunesc?

Spre-a împlini vounul din dorurile tale,
Au pot să fiu, copilă, de trei ori Dumnezeu,
Și ce-au făcut puternic în veacurile sale,
Aceea într-o clipă să pot a face eu?

O, de-aș putea s-amestec a lumii lucruri toate,
După a mea voință un ceas să te încânt,
Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,
Pustiu ar fi în ceriuri și ceriul pe pământ.

Și la a ta ivire părere-ar ziua noapte,
Astfel de strălucită ai trece-n lanuri verzi,
Încât numai pâraie ți-ar povesti cu șoapte,
Că în a ta privire eu mințile îmi pierz.

Când ai muri, iubito, căci contra morții n-are
Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar
Aș stinge în grămadă sistemele solare
Și-n ăst mormânt te-aș pune ca pe-un mărăgăritar.

Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,
În caos fără stele și fără de nimic,
M-aș arunca ­ un demon ­ să cad o vecinicie,
De-a pururea și singur deșertul să-l despic.

Iar dacă liberate planetele cu-ncetul
Ar reintra în viață în vechile lor legi,
Ființele lor nouă privească-atunci cometul,
Neliniștind cu zboru-i veciile întregi.

Fantasmă nesfârșită și totuși diafană,
Din lume exilată neaflând limanul său,
Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirană ­
Acela să fiu eu.

Să faci minuni? Nu-i asta. Nu mă-nțelegi, iubite ­
Pe creștetul lui mândru ea mânile și-a pus.
Sunt taine-n astă lume atât de neghicite,
De-ai spune viața toată, tot n-a sfârși de spus.

Vezi tu, eu te-aș vrea těmid, un blând băiet, să-mi spună
Cu ochii plini de visuri zadarnice povești,
S-adorm plecându-mi tâmpla la tâmpla ta ­ nebună!
Așa cum te visasem ai fost, dar nu mai ești.

Pătate de-ndoiele a vieții tale vise ­
Băiet de-ai fi tu încă, la mine să te-ardic,
Să te privesc cu gene pe jumătate-nchise,
Dar nu mai crezi în visuri, căci nu mai crezi nimic.

Să fii un pagi din basme și eu să fiu regină!
O, cum aș fi de bună și tu ai fi gentil,
Plutire-am lin pe lacul ce doarme în grădină,
Căci eu mă simt copilă, de-ai fi și tu copil!

Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgeră-n tăcere,
Nu astea mă îngheață de-mi vine ca să mor.
Mă doare ­ nu știu… glasul amestecat cu fiere,
Căci sufletu-ți e-o rană, suflările-ți mă dor.

Ce vrei? Îmi pare-n ochi-ți că văd o veche vină.
În vorbă amintirea a unei crude munci,
În inimă e-o parte cu totului străină ­
De-ai fost vrodată tânăr, e foarte mult de-atunci!

Rezumat extins la poezia Codru și salon [II] de Mihai Eminescu

„Codru și salon II” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu, care compară două lumi diferite: cea a naturii și cea a civilizației. Poezia este compusă din cinci strofe și este scrisă într-un stil poetic liric și expresiv.

În prima strofă, autorul descrie un codru, un peisaj natural pitoresc și idilic, care este un refugiu pentru tristețe și suferință. El subliniază că acest loc este un loc al singurătății și al meditației, unde omul poate să găsească alinare și vindecare.

În a doua strofă, Eminescu compară această lume naturală cu lumea civilizației, cu salonul, unde oamenii se adună și socializează. El sugerează că salonul este un loc al futilității și al superficialității, unde oamenii se preocupă doar de aspectul exterior și de cum sunt percepuți de ceilalți.

În a treia strofă, autorul continuă să exploreze diferențele dintre cele două lumi, afirmând că în natură, omul poate găsi adevărata valoare și sensul vieții, în timp ce în salon, valoarea este măsurată doar în funcție de aspectul și de comportamentul exterior.

În a patra strofă, Eminescu afirmă că natura are o putere magică de a aduce pacea și liniștea în sufletul omului, în timp ce salonul este un loc al stresului și al tensiunii.

În ultima strofă, autorul încheie poezia cu un mesaj puternic despre importanța de a reveni la natură și de a ne reconecta cu ea. El afirmă că natura este sursa adevăratei frumuseți și adevărului, și că este singurul loc unde omul poate găsi adevăratul sens al vieții.

În concluzie, poezia „Codru și salon II” de Mihai Eminescu este o explorare profundă a diferențelor dintre lumea naturală și lumea civilizației. Prin intermediul unui limbaj poetic expresiv și puternic, autorul reușește să transmită mesajul puternic despre importanța de a reveni la natură și de a ne reconecta cu ea. Poezia este un apel la reconectarea cu natura și la regăsirea adevăratei valori și sensului vieții.