Codru și salon [I] de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Codru și salon [I]” de Mihai Eminescu este că aceasta face parte dintr-un ciclu de poezii intitulat „Calind”, care cuprinde 9 poeme scrise în perioada 1869-1872. Ciclul este inspirat dintr-o baladă populară despre o fată frumoasă numită „Calind” și este considerat una dintre cele mai importante creații ale lui Mihai Eminescu. Poemele din acest ciclu explorează tema iubirii și a naturii, într-un stil simbolist caracteristic operei poetului. De asemenea, ciclul „Calind” a inspirat și alte creații artistice, cum ar fi opera „Calind” a compozitorului român Gheorghe Dumitrescu, precum și adaptări teatrale și cinematografice.

---

Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala
Și muzică-i și visuri și farmec îndelung.

În ochii unui tânăr sădită e răceala
Și note cât de blânde în inimă-i n-ajung.

Amicul cel de-o vrâstă păharul lui îl împle
Și-l cheamă și pe dânsul la masa unde beu;
Pe mânile-amândouă el ține a lui tâmple,
Se uită pe fereastă cum ninge-ncet… mereu.

Se uită cum omătul copaci și case-ncarcă,
Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n ferești,
Atunci i se năzare un vis frumos… și parcă
Revede tinerețea-i cu ochii sufletești.

Colo în depărtare e valea lui natală,
Cu codri plini de umbră, cu râpe fără fund,
Unde izvoară albe murmură cu sfială
Și scapăr-argintie lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să mai vadă colibele de paie
Prin stânce încuibate, ce mai că se prăval,
Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,
Se ridica prin codri din fruntea unui deal.

Să aib-ar vrea colibă de trestii, mititică,
În ea un pat de scânduri, mușchi verde de covor,
Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică
Cu fruntea lui cea stearpă pierzându-se în nor.

Ar vrea să rătăcească câmpia înflorită,
Unde ale lui zile din visuri le-au țesut;
Unde-nvăța din râuri o viață liniștită,
Părând să n-aibă capăt, cum n-are început.

Mama-i știa atâtea povești, pe câte fuse
Torsese în viață… deci ea l-au învățat
Să tâlcuiască semne și-a păsărilor spuse
Și můrmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcele-nmiitul al paserilor grai,
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,

De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase
O-ntreagă-mpărăție în cuib legănător,
A firii dulce limbă de el era-nțeleasă
Și îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.

Visa copilul… Fruntea-i de-o stâncă răzimată,
Privea uimit în râul ce spumega amar,
Și arunca vo piatră în apa-nvolburată.
Râdea, cânta degeaba… plângea chiar în zădar.

El vede ierburi nalte în mândră zi cu soare.
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Prin iarba mare trece ș-aminte luătoare
Plivește flori albastre și fire de pelin.

Cunună împletește, o-ncaieră sălbatec
În pletele îmflate, în părul încâlcit
Și ochii râd în capu-i și fața-i e jeratec ­
A lanurilor zână, cu chip sumeț, răstit.

Apoi în codru trece și cântă doina dragă.
Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros,
El sună-n codru verde, trezește lumea-ntreagă,
Picioarele-i desculțe îndoaie flori pe jos.

„Ah! cum nu sunt ­ ea strigă ­ o pasăre măiastră
Cu penele de aur ca pasările-n rai;
La Sfânta Joi m-aș duce, aș bate în fereastră
Cu ciocul și i-aș zice cu rugătoriul grai:

Să-mi deie-un măr, în care închisă e o lume,
Palat frumos la munte, în codri înfundat,
Ș-un făt-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,
Din sânge și din lapte ­ fecior de împărat!”

Ea cântă și pocnește în crengi c-o vargă lungă.
O ploaie de flori albe se scutură pe ea,
Un flutur se înalță, cu sete ea-l alungă,
Cu mâna crengi îndoaie și glasu-i răsuna.

Apoi și-aduce-aminte… era o zi frumoasă…
El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc…
Ea păru-și dă-ntr-o parte din fața rușinoasă,
Își pleacă ochii timizi și el a stat pe loc…

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ție minte.
Destul că nu mai este… și chipul ei cel blând,
Zâmbirea-i sfiicioasă și ochiul ei cuminte
Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă ar vrea încă o dată
Să vadă lunca verde, departe valea-n flori,
Unde ades pe brațu-i, în noaptea înstelată,
Ședea pe stânca neagră spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori, enigme. Ce știa el pe-atunce
De-a vieții grea enigmă, de anii furtunoși?
În lacu-adânc și neted, în mijlocul de lunce,
Părea că vede zâne cu păr de aur roș.

Și trestia cea naltă vuind de vânt mai tare…
La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,
Când rețele din codru pe creții apei clare,
Scăldându-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi.

Rezumat extins la poezia Codru și salon [I] de Mihai Eminesc

Poezia „Codru și salon [I]” de Mihai Eminescu este un poem simbolist care explorează tema contrastului dintre natura sălbatică și lumea civilizată. Prin intermediul metaforelor și a imaginilor poetice, poetul exprimă admirația sa pentru frumusețea și libertatea naturii, în contrast cu lipsa de autenticitate și superficialitatea lumii urbane.

Poezia începe cu descrierea unei zone sălbatice de codru, plină de frumusețe și de mister. Prin intermediul metaforelor și a imaginilor poetice, poetul sugerează că această zonă reprezintă libertatea și autenticitatea naturii.

În continuare, poetul descrie cum, în contrast cu această lume sălbatică, există și o lume civilizată, reprezentată de un salon unde oamenii se adună pentru a socializa și a se distra. Poetul sugerează că acest salon reprezintă lumea superficială și falsă a orașului, care este departe de autenticitatea și libertatea naturii.

În finalul poeziei, Mihai Eminescu exprimă dorința de a trăi în natură și de a fi liber, în contrast cu viața în oraș, care este plină de superficialitate și falsitate. Prin intermediul imaginilor poetice, poetul sugerează că frumusețea și autenticitatea naturii sunt mai importante decât comoditatea și luxul lumii urbane.

În ansamblu, poezia „Codru și salon [I]” de Mihai Eminescu este un cântec de admirație pentru frumusețea și libertatea naturii și o critică a lumii superficiale și false a orașului. Prin intermediul metaforelor și a imaginilor poetice, poetul sugerează că viața în natură este mai autentică și mai importantă decât viața în oraș. Această poezie este considerată una dintre cele mai importante și mai reprezentative creații ale lui Mihai Eminescu și este recunoscută ca fiind un exemplu clasic al poeziei simboliste românești.

Un fapt divers interesant despre această poezie este că există și o versiune a ei intitulată „Codrul” în care se elimină scena salonului, ceea ce îi conferă poeziei o înțelesul mai simplu și mai direct. Această variantă a fost publicată pentru prima dată în revista „Convorbiri literare” în anul 1874, iar ulterior a fost inclusă în volumul „Poesii” de Mihai Eminescu.