Cezara VII de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Cezara VII” de Mihai Eminescu este că ea a fost interpretată în moduri diverse de către criticii literari. Unii au văzut-o ca fiind o poveste de dragoste pierdută și trădată, în timp ce alții au interpretat-o ca fiind o alegorie a luptei dintre bine și rău sau o meditație asupra fragilității și efemerității vieții.

De asemenea, poezia „Cezara VII” a fost inclusă în mai multe antologii de poezie românească, cum ar fi „Antologia poeziei românești contemporane” și „Cele mai frumoase poezii ale literaturii românești”. Aceasta sugerează că poezia a fost considerată una dintre cele mai importante și semnificative creații ale lui Eminescu, fiind apreciată de cititorii și criticii literari din întreaga lume.

Un alt fapt interesant este că există o controversă cu privire la identitatea personajului Cezara. Unele surse sugerează că acesta ar putea fi inspirat de o femeie reală din viața lui Eminescu, în timp ce altele consideră că Cezara este o figură pur imaginară, o alegorie a iubirii neîmplinite și a suferinței.

În general, aceste exemple sugerează că poezia „Cezara VII” de Mihai Eminescu este una dintre cele mai importante și semnificative creații ale sale, cu o puternică și universală relevanță pentru oamenii de toate vârstele și medii culturale.

---

VII
Ieronim se-ntinsese pe patu-i şi dedese-ntr-o parte perdeaua de la fereastă spre a se uita cum luna apunea în râu, făcând parecă din suprafaţa lui un drum moale şi luminos, când auzi bătând încet în uşă. El se sculă şi deschise. Era pictorul.

— Tinere, zise el, trebuie să fugi cât mai în grabă din oraş.
— De ce?
— Ai omorât pe Castelmare.
— Ştiu.
— Ştii. Dar ceea ce nu ştii poate e că el e nepotul şi moştenitorul lui podestŕ din acest oraş, că duelele sunt oprite şi că poţi ajunge la spânzurătoare.
— Ei şi?
— Ei şi? De unde-ai învăţat acest limbagiu, Ieronim, adaose bătrânul molcom, copilul meu! Mi-ar părea rău de capul tău atât de frumos. Afară de-aceea mai ai o consideraţie… Iat-o.

El îi dete o hârtie mâzgălită în linii strâmbe. Acesta o deschise.

Cezara cătră Ieronim

Fugi te rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare. Înăbuşit de sânge, au zis oamenilor să-l aducă la noi. A povestit tot, cui îi datoreşte rana sa. Fugi… te rog! Pot să te urmărească încă-n astă noapte. Ce-i şi mai trist: contele voieşte să se logodească cu mine în starea în care se află şi nu am nici o putere de-a rezista!… Dar te iubesc. Crede că nu voi supravieţui nenorocirea mea. Rămâind aici, nu m-ai scăpa, ci m-ai face numai să mor de îngrijire… paserea mea! Fugi, şi poate că… ah! unde-i o speranţă de care să mă ţin?… nu vezi că nu ştiu ce să-ţi zic… Ţi-aş zice: vino la mine, şi nu pot. Spune-mi: să te pierd, pentru a te mai vedea o dată? Nu! Fugi, Ieronim; poate că vro întâmplare neprevăzută să mă păstreze pentru tine… poate contele să moară… îi doresc moartea… te iubesc! Nu, nu! nu crede că te iubesc într-atât încât să-ţi zic să rămâi…

Adio… drăguţul meu!

Cezara


Ieronim ş-aruncă mantia pe umeri şi ei merseră pe ţărmul râului, unde Francesco îi dădu barca lui. El îmbrăţoşă pe bătrânul amic, desprinse barca de ţărm, se sui şi pluti în josul râului până ce, ajungând pe luciul înalt al mării, el aruncă cârmă şi lopeţi în apă, se culcă în barcă sub cerul ce-şi ridica înstelata sa măreţie, şi astfel — un grăunte plutitor pe aria nemărginită a apelor — adormi adânc.

A doua zi soarele era sus când îşi deschise ochii. El văzu că barca lui se-nţepenise între nişte stânci de piatră… Soarele stăpânea cerul şi umplea sânul mării cu lumină. La malul continental el văzu răsărind din stânci pădurene o mănăstire veche prin ale cărei colonade de piatră sură, în cerdac, umblau cu pas regulat şi încet călugăriţe. O grădină unită cu murii mănăstirei se-ntindea până jos la poalele mării, care se mişca urcându-şi apele până lângă un boschet de chiparos şi roze tăinuit în ponorârea unei stânci, ca un azil de scăldătoare.

El se desculţă şi, sărind de pe-o piatră pe alta, cercetă stâncosul său imperiu. El dădu de un izvor de apă vie şi dulce care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri. Intră în peşteră… o răcoreală binefăcătoare îl cuprinse pe el, pe care soare-l arsese în somnu-i… merse mereu înainte… peştera se lungea din ce în ce şi devenea tot mai întunecoasă. Deodată văzu ca o zare de senin, dar îi păru că-i scapără. Văzând însă că ea nu pierea, el s-apropie şi văzu o bortă, cât ai băga mâna, care corespundea undeva… se uită pe ea… văzu tufişuri mari şi-i veni un miros adormitor de iarbă. El cercă să mărească borta cu puterea mâinilor, dar era un granit greu de înlăturat: numai un bolovan mare păru că se mişcă. El îl urni, bolovanul se întoarse ca-n ţâţâni şi lăsă o mică intrare pe care o putea trece târându-se. El intră repede, împinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mică cu pietre şi pământ şi, când îşi întoarse privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumuseţea priveliştii.

Stânci urieşeşti şi cenuşii erau zidite de jur împrejur una peste alta pân-în ceruri şi-n mijlocul lor se adâncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac şi-n mijlocul lacului o insulă pe care stăteau în şiruri lungi stupii unei prisăci mari.

— E insula lui Euthanasius, gândi el uimit şi păşea încet, minunându-se la fiecare pas. Până şi insectele erau îmblânzite în acest rai. Fluturi curioşi, albaştri, auriţi, roşii îi acoperiră părul lui lung şi negru, încât capul lui părea presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor, bondarilor, fluturilor, iarba îi ajungea până la piept, măzărichea punea laţuri înflorite picioarelor… o căldură, un miros voluptos pătrundea raiul. El s-apropie de lac şi, trecându-l pe unde era vad, veni în insulă. Albinele înconjurară bâzâind pe noul şi tânărul împărat al raiului. S-apropie de peştera ce ştia că trebuie să fie pe această insulă; o găsi într-adevăr sculptată-n piatră, găsi dalta şi uneltele de sculptură, patul, un ulcior cu apă; dar bătrânul lipsea. Pe o mescioară era o foaie scrisă.

„Simt că măduva mea devine pământ, că sângele meu e îngheţat şi fără cuprins ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Şi nu rămâne decât urciorul de lut în care au ars lumina unei vieţi bogate. Mă voi aşeza sub cascada unui pârâu; liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţese părul şi barba cu firele lor… şi-n palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieţii, „soarele”, viespii să-şi zidească fagurii, cetatea lor de ceară. Râul curgând în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturii, dar să mă ferească de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată”.

Ieronim privi pereţii sculptaţi cu scene de amor, văzu cărţi vechi şi scrieri multe pe poliţele unui dulap răzimat de-un perete şi, mirosind apa din ulcior, văzând că ea-i răsuflată şi băhnită, presupuse că bătrânul trebuia să fi murit. Astfel el, moştenitorul firesc al acestui locaş de pace, a acestei grădini închise ca o odaie, răscoli cărţile, care erau toate alese şi-i promiteau multă petrecere; scrierile moşneagului, în care fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adânc şi fericit şi a căror rezonanţă era atât de mare încât fiecare construcţie trezea o lume de cugetări şi analogii în capul tânărului. Într-adevăr, se familiariză în curând cu micul lui imperiu, era ca acasă, îngrijea de straturile grădinii şi de stupi, umbla ca o căprioară sălbatică prin tufăriile şi ierburile insulei. Adesea în nopţile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pânză de in — ş-atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii îl adânceau într-un somn atât de tare şi fericit, în care trăia doar ca o plantă, fără durere, fără vis, fără dorinţă.

Rezumat extins la poezia Cezara VII de Mihai Eminescu

Poezia „Cezara VII” de Mihai Eminescu este o elegie a dragostei neîmplinite și a trădării. În această poezie, Eminescu prezintă durerea și suferința unei iubiri pierdute, evocând o poveste de dragoste tragică.

În prima strofă, poetul își exprimă dorința de a-și vedea iubita, Cezara, iar în a doua strofă descrie scene romantice și idilice de dragoste, sugerând faptul că aceasta ar fi putut fi una dintre cele mai frumoase povești de dragoste din toate timpurile. Însă, în a treia strofă, poetul evocă o trădare din partea iubitei sale, care l-a rănit profund și l-a lăsat singur și neînțeles.

În a patra strofă, poetul își exprimă dezamăgirea și durerea față de iubita sa trădătoare, afirmând că dragostea lor nu va mai fi niciodată la fel. În a cincea strofă, poetul sugerează că suferința și durerea iubirii neîmplinite sunt inevitabile și că trăim cu ele toată viața noastră.

În final, poetul recunoaște că iubirea lui pentru Cezara nu poate fi uitată și că el va rămâne mereu un iubitor neînțeles. Această poezie sugerează că dragostea neîmplinită poate fi una dintre cele mai dureroase și tragice experiențe din viața noastră și că ea poate influența profund felul în care percepem lumea și viața în general.

În concluzie, poezia „Cezara VII” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra naturii iubirii neîmplinite și a suferinței pe care o poate provoca. Mesajul său este unul de durere și de neînțelegere, sugerând că uneori dragostea poate fi o povară grea și că trădarea poate fi deosebit de dureroasă.