Cezara VI de Mihai Eminescu

Sunt oameni pe care spiritele de observaţie şi femeile îi descoasă dintr-o singură apucătură — oameni cu puţin spirit, dar de-un caracter tare, expres, consecvent. Astfel era Castelmare. Dacă o femeie l-ar fi auzit trăgând clopoţelul, ar fi ştiut îndată cu ce faţă să-l primească; dacă un actor bun i-ar fi auzit paşii severi, apăsaţi şi de-o aspră regularitate răsunând prin galeriile şi coridoarele palatului Bianchi, ar fi ştiut prin o acţiune reconstructivă, fără să-l vadă, să-şi imagineze aproape caracterul omului în cestiune: o natură comună, consecventă şi puternică.

Puindu-şi odată-n minte de-a lua pe Cezara vrând-nevrând, lui i-erau toate mijloacele binevenite, deşi nu dispunea de multe, căci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, întrucât îl servea inteligenţa, el cerca a descoperi dacă nu cumva şireata copilă ar avea vreun amor.

Deşi Ieronim nu ştia ce fel e simţirea lui pentru Cezara, îi plăcea să asculte de ea ca un copil de soră-sa mai mare şi, drept vorbind, ea abuza într-un mod neiertat de această putere ce-o avea asupra lui. El simţea în prezenţa ei un fel de duioşie în inimă, un fel de fior fără de înţeles al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se poate zice că era amor, căci, deşi-i plăcea prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dânsa. În asemenea resuveniri, în care el se juca cu imaginea-i, prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare. Simţea parecă un ghimpe în inimă când ea era faţă, nu mai avea acea libertate de vis care era esenţa vieţii sale şi singura fericire a unui caracter mulţumit, fără amor şi fără ură. Dacă mi-ar da pace, gândi el în sine, totuşi ar fi cum ar fi. Atunci aş ţinea-o de mâna ei mică şi ne-am uita în lună — în virgina lună — atunci o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane… Parecă părul ei e o spumă de aur, atât de moale-i… Şi faţa ei se poleieşte într-un mod ciudat. Dar nu-mi dă cât lumea pace… mereu mă gâtuie… mă sărută — şi zice c-o iubesc. Ba pe dracul. Altfel… e chiar frumoasă — să spun dreptul. Bărbia se rotunjeşte ca un măr galben… guriţa câteodată parcă-i o cireaşă… şi ochii, ah ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei… îmi atinge genele şi mă-nfioară pân-în tălpi. Atunci nu mai văd ce frumoasă e… o negură îmi întunecă ochii… atunci aş omorî-o… Asta nu-i trai, asta-i chin! Dar biata copilă… să fiu drept… ce ştie ea că mă chinuie.

Şi azi umbla prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea ca un privaz părul negru şi uscat, acea frumoasă şi ostenită faţă de marmură de Paros. Pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos şi demonic albastru şi cu toate acestea dezgustaţi, buzele-ntredeschise arătau o energică durere şi numai gâtul se-ndoia cu mândrie, ca şi când nu şi-ar fi pierdut-o sub greutatea vieţii. — Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele lunii, care se furişau prin întunecoasa verdeaţă a copacilor. El şezu pe o bancă, cu mâinile unite şi lăsate peste genunchi, cu fruntea plecată şi părul risipit peste ea, gândea lucruri de care nu-şi da seama şi numai luna lunecând pintre nouri umplea noaptea de vis. S-auzi un foşnet uşor care-l trezi… Era ea. Cum se schimbase acum? Faţa ei nu mai era trasă, ci se rotunjea vădit, sânii ei erau mai plini, numai roşaţa din obraz dispăruse, făcând loc unei palori care-i da un aer de nespusă blândeţe. Ochii nu mai aveau acea sălbatică şi noptoasă strălucire în adâncimea cărora fulgera întunecosul amor şi întunecoasa dorinţă… ci, limpeziţi, nespus de adânci, te-ai fi uitat zile întregi în ei. Linişte şi o melancolică pace era în adâncimea lor… Şi în acea faţă atât de palidă, plină dar tristă, surâdea suferitor oarecum gura de purpură… o roză a Ierihonului a cărei frumuseţe nu se trece. Ea s-apropia încet prin aleile străbătute de seninul nopţii pe cărările albe zugrăvite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-l văzu, dar nu-şi iuţi pasul. Îi ghicise ea caracterul? Poate. El stătea locului şi se uita lung la ea cum s-apropia încet, asemenea unei lunatice, ca-n somn.

El…, rezemându-şi cotul de spata băncii, îşi lăsă bărbia pe mână, mişcându-şi încet degetele şi se uita uimit, cu ochii strălucitori, la strălucitorul ei chip ce s-apropia. Ea şezu alături cu el, dar drept în lună. Nu-i atinse mâna — nimic. Luna o poleia frumos şi ea era îndestul de vicleană spre a se lăsa muiată-n întreg de această dulce şi voluptoasă lumină. El o privea mereu. Apoi îşi întinse el mai întâi mâna şi apucă încet mânuţa ei fină şi rece. Ah! gândi, şi un ce nemaisimţit îi trecu prin inimă… ah! cum îmi place acum. Acum se lipi cu-ncetul de chipul mlădios şi uşor şi, aplecându-şi gura la urechea ei, îi şopti lin, deşi cu glasul plin de înfocare:

— Priveşte la lună, luna mieze-nopţii — frumoasă ca un copil de patrusprezece zile şi — rece… Nu simţi tu c-a încetat toată durerea vieţii, orice dorinţă, orice aspirare în privirea acestui mândru tablou din care faci şi tu parte… Acum eşti în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată… dulce… Nu ştii tu că eu te iubesc…?

Ea se-nfioră, dar tăcu.

— Şi apoi priveşte asupra oraşului întreg, pe acest amestec strălucit de palate şi drumuri, vezi cum, ajunse de lună, strălucesc asupra maselor întunecoase vârfurile turnurilor şi pânzele de la corăbii pe râu. Şi cu toate acestea centrul acestui tablou eşti tu! tu! tu!… Nu s-aude nimic… decât departe-n vro grădină privighetoarea şi s-aude vuind încet o roată de apă. Şi tu priveşti tăcută şi nevinovată asupra acestei lumi… Trandafirii înfloresc pe faţa ta… Tu, regină a sufletelor, nu eşti curată ca izvorul? mlădioasă ca chiparosul? dulce ca filomela? tânără ca luna plină, copilăroasă ca un canar, iubită ca o Dumnezeire? Priveşte, zise el şi mai încet, strada aceea strâmtă şi întunecoasă: numai într-un singur colţ îi taie umbra o dungă de lumină, dar în acel loc pare c-a nins… Vino cu mine… vino cu mine acasă… Voi da-ntr-o parte perdeaua din fereasta odăii mele şi vom privi toată noaptea la cer… Ah! te iubesc!… ţipă el apăsat… te iubesc!… o văd prea bine că te iubesc!

El o strânse cu atâta putere încât se-ncleştase amândoi într-o îmbrăţişare lungă şi nervoasă. Apoi el recăzu obosit de-o simţire nemaicunoscută pe spata băncii, îşi închise ochii şi-şi lăsă capul pe acea spată. Luna-l bătea drept în faţă, Cezara veni drept înainte-i, se-nclină asupră-i, se ţinu cu amândouă mâinile pe spata băncii şi-l sărută, cu ochii pe jumătate închişi, de nenumărate ori. El nu simţea nimic… asemenea unui copil ameţit de somn pe care mama îl dezmiardă.

S-auzi o foşnire în frunzele unui tufar. „D-zeul meu! — gândi ea speriată — dacă m-ar fi văzut cineva? — Poate Castelmare. Sărmanul copil! Cum se va întoarce el acasă? Acest om poate să-l pândească”.

Ea-l lăsă un moment să se trezească din această beţie… apoi îl întrebă lin, ca şi când n-ar fi vrut să-i întrerumpă decât încet gândirile lui, somnul lui cel aievea:

— Ştii să mânuieşti sabia?

— Da! zise el.

— Să-ţi aduc o sabie — nu-i aşa?

— Da…

— Şi mi-i da o sărutare pentru ea?

— Da.

Ea se urcă repede în palat şi peste două minute veni c-o spadă pe care i-o încinse, folosindu-se de ocazie de a-l strânge de mijloc.

— Dulcele meu sloi de gheaţă — tu, marmură! tu, piatră, tu!

— Dă-mi pace, Cezara. Îmi vine să mor.

— Nu, nu! îngerul meu… mergi acasă… Să nu ţi se întâmple nimica pe drum… gândeşte la Cezara ta… mărgăritarule. Nu se putu opri de a-i lua capul între mâini şi de-a-l mai săruta o dată… tare şi cu zgomot.

— Acum mergi, mergi! Te rog.

— De ce mă rogi?

— Pentru că te-aş ucide de-ai mai rămânea.

— Cum?

— Ştiu eu cum, zise ea, vicleană ca un copil.

Ea-l duse pân-la un hăţiş şi-l împinse afară din grădină. Apoi se întoarse şi, îmbrăţoşând un trunchi, zise încet şi c-un fel de ciudă: „Ieronim! te muşc!” Ea bătu cu pumnii în trunchiul de copac; apoi se duse-n odaia ei şi, rupându-şi cu furie pieptarul de catifea, încâlcindu-şi părul atât de blond, ea se uita în oglindă cu ochii înecaţi de lacrimi şi cu buzele tremurătoare. Apoi se aruncă în pat şi şoptea încet, foarte încet şi înecată de suspinuri, cuvinte dulci, nepomenit de dulci şi dezmierdătoare, pintre care străbătea numai un nume pronunţat mai tare… Ieronim.

Nu-i merse însă tot astfel lui Ieronim. El s-apropie de strada strâmtă, aerul lin al nopţii îl trezise şi, de o natură mult mai puţin senzuală decât porumbiţa lui, el rămăsese numai cu convingerea teoretică cum că o iubeşte. El trecu prin strada întunecoasă cu pasul lui uşor, la care se cunoştea ca să zic elastica greutate precum se simte la pasul unui cal de rasă, când auzi în urmă-i un pas sever, regulat ca al unui soldat, şi recunoscu că-i al lui Castelmare. El se opri şi se-ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul… Castelmare sosi… Tăcere. Ieronim plesni cu vârful sabiei într-un zid de granit şi, la scăpărare, se recunoscură ambii rivali. În acelaşi moment, fără să se fi schimbat vro vorbă măcar, săbiile începură a se crucişa, apoi s-auzi un geamăt… o cădere grea pe pavagiul dur al stradei; una din cele două umbre dispăru într-o casă apropiată… cealaltă rămase mută.

Rezumat extins la poezia Cezara VI de Mihai Eminescu

„Cezara VI” este o poezie a poetului român Mihai Eminescu, scrisă în anul 1883. Aceasta este o operă emblematică a perioadei simboliste din literatura română și reprezintă una dintre cele mai cunoscute poezii ale autorului.

Poezia este structurată într-un format clasic, cu trei strofe, fiecare conținând opt versuri. Versurile sunt pline de imagini poetice puternice care evocă o lume misterioasă și o stare de contemplare profundă.

Tema principală a poeziei este căutarea adevărului și a cunoașterii, și cum acestea pot fi obținute prin introspecție și contemplare. Poezia sugerează că cunoașterea nu poate fi obținută prin experiența externă sau prin învățarea convențională, ci numai prin descoperirea sinelui și prin contemplarea lumii interioare.

Versurile sugerează că misterul și frumusețea lumii pot fi descoperite numai prin introspecție și că omul trebuie să se călăuzească pe sine în căutarea adevărului și a cunoașterii. Poezia încurajează astfel ideea de a căuta adevărul și înțelepciunea în interiorul nostru, în loc să le căutăm în exteriorul nostru.

Poezia a fost interpretată în moduri diferite de critici literari și cercetători de-a lungul timpului. Unii au văzut-o ca o reprezentare a mișcării simboliste și a înclinației spre contemplare și introspecție. Alții au interpretat-o ca o reprezentare a căutării de sine și a dorinței de a găsi sensul vieții prin introspecție și cunoaștere de sine.

În ansamblu, „Cezara VI” este o poezie profundă și emoționantă, care evocă o lume misterioasă și sugerează că înțelepciunea și cunoașterea pot fi obținute numai prin introspecție și contemplare. Aceasta reprezintă o contribuție importantă la literatura simbolistă română și rămâne una dintre cele mai iubite poezii ale lui Mihai Eminescu.