Cezara V de Mihai Eminescu

Cezara către Ieronim

Iartă dac-o femeie îţi spune că te iubeşte. O femeie frumoasă şi tânără, căci ştiu că sunt frumoasă. Dar ştiu eu… tu eşti atât de mândru, ştii a privi atât de rece…Ah! cum aş topi gheaţa ochilor tăi cu gura mea -iubite! De ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinii… când te iubesc, când aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi într-un colţ al casei în care vei locui tu, să suferi ca să sărut perina pe care va dormi capul tău. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul? Tu crezi că sunt o neruşinată, o rea, o femeie de defăimat: dar cugetă un lucru, că aş fi un miel, că n-aş vorbi un cuvânt, că aş tăcea privindu-te, dacă m-ai iubi şi tu pe mine. Ştiu eu cum e inima ta? Pot eu şti? Vin de-mi spune cum este… Ce se petrece în acea cămăruţă unde-aş vrea să locuiesc eu… numai eu. Şi ştii tu cum mă cheamă?

Cezara

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ieronim cătră Cezara

Că eşti frumoasă, cred; că mă iubeşti, îţi mulţămesc; că-mi oferi tot ceea ce tu crezi că m-ar face fericit, mă face să fiu în stare de-a-mi jertfi viaţa pentru tine. Îţi sărut mâna pentru voinţa ce ai de-a mă face fericit, deşi te înşeli când crezi că amorul tău de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire şi fericirea ce mi-o oferi, venin. Că n-o ştii aceasta este împrejurarea care te face adorabilă. Dac-ai avea pentr-un moment ochii mei, ce altfel ţi s-ar arăta această lume în care tu cauţi şi speri a găsi ce nu-i în ea — fericirea. Tu zici să te iubesc. Dacă te-aş putea iubi ca pe-o stea din cer… da! Dar dacă suspin, dacă doresc… n-aud eu din toate părţile aceleaşi suspine ordinare, aceleaşi doruri… ordinare; căci care-i scopul lor? Plăcerea dobitocească, reproducerea în muşinoiul pământului de viermi noi cu aceleaşi murdare dorinţe în piept, pe care le îmbracă cu lumina lunii şi cu strălucirea lacurilor, aceleaşi sărutări greţoase, pe care le aseamănă cu zuzurul zefirilor şi cu aiurirea frunzelor de fag. Este aşa, sau nu?

Priveşte-ţi-i, acei tineri cu zâmbiri banale, cu simţiri muieratice, cu şoapte echivoce, vezi acele femei care le răspund prin ochiri voluptoase şi mişcându-şi buzele — vezi! împrejurul acestui instinct se-nvârteşte viaţa omenirii… Mâncare şi reproducere, reproducere şi mâncare!… Şi eu să cad în rolul lor?… Să cerşesc o sărutare? Să fiu sclavul papucului tău, să tremur când îţi vei descoperi sânul… sânul care mâini va fi un cadavru, şi care după fiinţa sa este şi astăzi? Să mă frizez ca să-ţi plac, să-ţi spun minciuni ca să petrec mintea ta uşoară; să mă fac o păpuşă pentru… cine o şi mai spune pentru ce? Nu! nu mă voi face comediantul acelui rău care stăpâneşte lumea; mi-e milă de tine, de mine, mi-e milă de lumea-ntreagă. Mai bine mi-aş stoarce tot focul din inimă, ca să se risipească în scântei, decât să animez cu el o simţire pe care o cred nu numai culpabilă, ci ordinară… Lasă-i să se mângâie în simţirile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit: eu voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!… numai nu ca ei. Sâmburele vieţii este egoismul şi haina lui minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, când mă sui pe o piatră naltă, îmi pare că în creţii mantalei aruncate peste umăr am încremenit şi am devenit o statuă de bronz, pe lângă care trece o lume ce ştie că acest bronz nu are nici o simţire comună cu ea… Lasă-mă în mândria şi răceala mea. Dacă lumea ar trebui să piară şi eu aş putea s-o scap printr-o minciună, eu n-aş spune-o, ci aş lăsa lumea să piară. De ce vrei tu să mă cobor de pe piedestal şi să mă amestec cu mulţimea? Eu mă uit în sus, asemenea statuii lui Apollo… fii steaua cea din cer — rece şi luminoasă! — ş-atunci ochii mei s-or uita etern la tine!

I.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ieronim părăsise mănăstirea după sfatul lui Euthanasius şi trăia izolat într-o chiliuţă din oraş, pe care şi-o împodobise cu flori şi cu schiţe zugrăvite de el. În această sihăstrie primea adesea vizitele lui Francesco. Într-o zi el îi arătă acestuia scrisoarea Cezarei.

— Ei, ai de gând să zici ba?

— Iată ce zic, răspunse arătând pe a sa.

— Fă ce vrei, dar astăzi vino-n atelierul meu, căci tabloul mi-e gata.

Plecară şi veniră — la Cezara acasă.

— Domnişoara Cezara, recomandă Francesco când intrară.

— Cezara? murmură Ieronim uimit şi se uită lung, serios, în faţa ruşinoasă şi roşie a bietei fete. Ieronim se aşeză în colţul unui divan şi părea rău dispus… Francesco ieşi; iar Cezara… s-aruncă la picioarele tânărului cu mâinile unite, tremurând şi aproape plângând.

— O! zise ea încet, ca şi când s-ar fi temut de ceea ce zicea, şi apucându-i o mână o duse la buzele ei — poţi suferi amorul meu? să-l suferi numai… căci nu pretind să mă iubeşti; dar să te laşi iubit… ca un copil… Am auzit că eşti urâtor de femei, singuratic şi am desperat iubindu-te…

El îi cuprinse talia, o ridică încetinel de la pământ, o aşeză lângă el; apoi îi puse mâna după cap şi se uită drept şi lung în ochii ei… Îi era ciudat… nu-i venea să creadă ceea ce vedea cu ochii.

— Drept vorbeşti? întrebă el.

Ea-şi plecă fruntea-n jos. Văzuse zâmbetul lui şi văzuse destul pentru a nu spera nimic. Ah! gândi în sine, ce plăcere poate găsi un om ca el într-o păpuşă uşoară, în această mască de ceară a mea? Se înţelege… Alt bărbat s-ar simţi măgulit, el… nici măgulit nu-i… Ştie că i se cuvine amor şi mă-ntreabă numai, precum un dascăl pe eleva lui, amicabil însă destul de rece; „Adevărat vorbeşti?”

O altă femeie, mai mândră de frumuseţea ei, ar fi ieşit vânătă de mânie şi jignită de moarte din casă. Nu se oferă o femeie spre a fi refuzată. Ea? Era tristă. Ar fi plâns… ar fi plâns de-ar fi murit, dar nu putea fi supărată pe el.

Şi el, cu cât o privea mai mult, cu atâta o găsea mai frumoasă. Avea milă de ea, deşi nu voia să-i inspire speranţe deşarte, precum ar fi făcut orice bărbat în locu-i.

— Nu că nu eşti frumoasă, Cezara. Să vorbim încet… te voi numi tu, căci îmi eşti scumpă, deşi nu te iubesc în felul în care aş dori eu însumi. Ascultă. Eu n-am iubit niciodată şi poate că nici nu sunt în stare. Dar un lucru crede. Nu iubesc pe nimeni, dar dacă aş iubi, sigur că tu ai trebui să fii amanta mea. Simt o adorare în inima mea pentru tine care poate ar deveni amor… dacă… ei bine, dacă nu m-ai iubi tu pe mine. Eu singur nu ştiu cum să-ţi descriu simţirea ciudată care-mi răceşte inima, adică nu mi-o răceşte atâta cât mi-o face somnolentă. Nu am dorinţe şi tu m-ai învăţat de-a le avea… Îţi pare ciudat asta… dar şi mie. Pare că te-aş săruta… dacă nu m-aş teme că mi-ai da sărutarea înapoi; parcă te-aş iubi… atunci când ai fi supărată pe mine.

— Nu pot fi… nu mă pot preface… în nimic, zise ea. E trist, adaose liniştită şi cu glasul puţin mai adânc, căci de la amorul tău atârnă fericirea vieţii mele întregi… Acuma Castelmare are jocul liber… nu am cauze de-a mă opune căsătoriei cu el, căci tu nu vrei să ştii nimica de mine. Nu mai voi să fug de la tatăl-meu, căci trebuie să caut a-mi uita nenorocirea, de se poate, prin o altă nenorocire… Sunt femeie… am crezut că sunt frumoasă… n-o mai pot crede… am crezut că am dreptul de-a dispreţui amorul unui om ce mă iubeşte… mi s-a răsplătit cumplit acest dispreţ cu aceeaşi măsură.

— Cezara, zise el încet şi înduioşat… mă laşi tu să cuget asupra acestui lucru? Am o inimă şi o minte ciudată. Nimic nu pătrunde în ele nemijlocit. O idee rămâne la mine zile întregi pe suprafaţa minţii; nici mă atinge, nici mă interesează. Abia după multe zile ea pătrunde-n fundul capului ş-atunci devine, prin altele ce le-a fi găsind acolo, adâncă şi înrădăcinată. Cezara, … simţirile mele sunt tot astfel. Pot vedea un om căzând mort pe uliţă şi momentul întâi nu-mi face nici o impresie… abia după ore reapare imaginea lui şi încep a plânge… plâng mult şi urma rămâne neştearsă în inima mea. Tu spui să am milă de tine? Eu îţi zic: ai milă de mine… căci dacă vrodată iubirea ar pătrunde în inimă-mi, aş muri de amor. Tu nu mă-nţelegi, numai simt că amorul şi moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit este simpatia… aceasta o ai întreagă. Iubeşte-mă de voieşti, dacă — lasă să-ţi spun acest dulce cuvânt — dacă ai îndurarea s-o voieşti. Tu gândeşti că eu nu te-aş putea iubi? Te înşeli… Lasă-mi numai timp… ca icoana ta să pătrundă adânc în inimă, să mă familiarizez cu această idee, eu, care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea… şi gândesc cum că tot aş putea nebuni iubindu-te.

El o sărută pe frunte şi ieşi… Ea surâse. Luă un joc de cărţi şi le meni, ca să vadă dac-a veni mâini, şi zise lin, înşirând cărţile:

— Dac-a veni mâini, l-oi iubi; dacă n-a veni, atunci… atunci asemenea l-oi iubi

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ieronim cătră Euthanasius

Dezmierd un chip de copilă în felul meu… adică umplu un album cu diferitele expresii ale unui singur cap. E ciudat că ochii mei atât de clari, pot să zic de-o cerească claritate, nu pot cuprinde nimic deodată. Mâzgălesc pereţii. Am intrat la o copilă înamorată de mine, pe care însă n-o iubesc… Am văzut-o roşie, sfioasă, turburată… Am zugrăvit în cartea mea această expresie. A-ngenuncheat lângă mine… m-a rugat să-i sufăr iubirea… nu-ţi pot descrie expresia de nevinovăţie, candoare şi amor din faţa ei… dar am schiţat-o… E de sărutat schiţa mea. Poate că e una din cele mai nimerite din câte-am zugrăvit. Am pus-o lângă mine. Deconcertare şi o dulce resignaţie. Un profil îngeresc. I-am spus cuvinte bune. O rază de speranţă în acea amabilă mâhnire a feţei. O adorabilă schiţă. Dar simt că din ce în ce schiţele se familiarizează cu inima. N-o iubesc. Nu. Adio, părinte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

O iubeşti, fătul meu, fără s-o ştii. Cinis et umbra sumus.

Euthanasius

Rezumat extins la poezia Cezara V de Mihai Eminescu

„Cezara V” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu în anul 1883, care exprimă dragostea neîmpărtășită a poetului pentru o femeie pe nume Cezara. Poezia are o formă clasică, fiind scrisă în strofe regulate de patru versuri și rime încrucișate.

Poezia începe prin evocarea unei imagini a femeii iubite, pe care poetul o compară cu o zeiță sau o regină. El sugerează că Cezara este o ființă divină, care îl atrage puternic și căutând să-i câștige inima, îi dăruiește cele mai frumoase lucruri pe care le poate oferi.

Însă, în ciuda tuturor eforturilor sale, poetul constată că Cezara este indiferentă la iubirea sa și că îl respinge, preferând să rămână singură. El își exprimă durerea și tristețea în fața acestei situații și încearcă să înțeleagă de ce dragostea sa nu a fost împărtășită.

Poezia se încheie cu o meditație asupra faptului că dragostea poate fi uneori oarbă și că poate provoca durere și suferință. Poetul sugerează că iubirea poate fi o forță puternică, dar poate fi și o provocare, care ne face să simțim cele mai intense emoții, dar care poate fi și distructivă.

În concluzie, „Cezara V” este o poezie profundă și emoționantă, care exprimă dragostea neîmpărtășită a poetului pentru o femeie numită Cezara. Mihai Eminescu reușește să transmită prin intermediul poeziei sale intensitatea și durerea unei iubiri neîmpărtășite și să ne facă să ne identificăm cu personajul său, care încearcă să câștige inima persoanei iubite, dar nu reușește. Poezia a fost apreciată de criticii literari și de publicul larg pentru frumusețea ei și pentru abordarea originală a temei dragostei.