Cezara IV de Mihai Eminescu

Un fapt divers despre poezia „Cezara IV” de Mihai Eminescu este legat de titlul său. Deși poezia se numește „Cezara IV”, nu este vorba despre o continuare a poemului „Cezara I”, ci este o poezie independentă.

Este posibil ca numele să fi fost ales de Eminescu pentru a sugera o continuare a temelor abordate în „Cezara I”, dar fără a face referire directă la acel poem. În plus, în această poezie, Cezara apare doar ca o figură secundară, iar poemul se concentrează mai mult pe natura și pe frumusețea lumii naturale, în contrast cu lumea umană coruptă și decăzută prezentată în „Cezara I”.

---

Pe când Ieronim ieşea cu Onufrei dintr-o veche zidire, îi văzu Francesco şi intră în vorbă cu cel dintâi, ca să-i steie model pentr-un tablou al său. Acesta, văzând că n-avea ce găsi de împotrivit bătrânului maestro, se-nvoi şi plecară tustrei spre locuinţa lui. În drum, părintele Onufrei, dând ca din întâmplare de mâna pictorului, care conţinea vro câteva piese de aur, crezu că ce-i găsit îi bun găsit şi, strângând cu multă amiciţie şi intenţie luătoare mâna acestuia, gândi că are multă cauză de-a se depărta, mai ales că tablele de la crâşmă l-invitau cu dragoste — deci pretestă ce pretestă şi se duse.

În vremea asta Cezara, curioasă şi neastâmpărată, cotrobăia prin odaia pictorului. Ea s-apropie de tabloul acoperit c-o pânză, o ridică şi se uită întrucât înaintase lucrarea „Căderei îngerilor”. Cu faţa de o senină seriozitate întindea Arhangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura şi a frunţii boltite şi ochii lui albaştri străluceau pare că de putere şi energie. Braţu-i se întindea spre haos… aripile lungi şi albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui şi deasupra frunţii se-ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era haos, în sus străbătut pe ici pe colea de câte-o stea murind, jos întunecos şi rece. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenuşie de loc gol pentru figura demonului urmărit.

Ea auzi paşi în tindă. Un paravan ascundea patul artistului… ea s-ascunse după el… şezu pe pat… şi se uită. Intră Francesco cu tânărul călugăr. Inima-i bătea în pereţii pieptului de credea că voieşte să i se spargă. Artistul îi arătă lui Ieronim tabloul şi locul ce are să-l ocupe chipul său pe acea pânză; apoi intrară amândoi într-un cabinet. Cezara nu se mişca din loc… tăcea ca peştele.

Francesco reveni, îşi căută paleta, pensulele, lăsă peste fereastă o perdea de matasă albastră, încât camera se umplu de un aer vioriu… aşeză la un loc potrivit un piedestal negru de lemn, uşa cabinetului se deschise… şi… Cezara era să răcnească… dar îşi astupă gura c-o mânuţă şi cu alta ochii. Să vorbim încet… cel puţin lectorii mei închipuiască-şi că le vorbesc la ureche… ia să vedem, rămas-a mâna Cezarei tot la ochi? Sânii îi crescuse într-atâta de bătăile inimii încât sărise un bumb de la pieptăraşul cam îngust de catifea neagră… de ce-l şi încheiase? Dar cine ştia că inima ei o să aibă asemenea turburări? Ea-şi dezbumbă pieptarul, sânii ei albi ca zăpada se eliberară din închisoarea lor de catifea şi ea răsuflă adânc, deşi încet. Apoi îşi puse iute mâna la ochi iar, până ce i se răcori sufletul… Apoi ridică un degeţel, … cel mic, deasupra ochilor şi se uită printre degete… Văzu un cap frumos pe nişte umeri largi şi albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură… Acum era să-i plesnească colanul… ea-l descheie din sponci şi, răsuflând din ce în ce mai liniştit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui muşchi şi forme respira mândria şi nobleţa… Mâinile ei îi căzură-n jos, căci era obosită de emoţiune, dar nu sătulă de-a privi. Tremura cu toate astea ca varga şi i-ai fi auzit clănţănirea dinţilor dacă n-ar fi ţinut gura strâns încleştată.

Penelul pictorului zbura pe spaţiul gol ce şi-l lăsase pe pânză şi sub mână-i se născură formele lui Ieronim, din sus în jos, formă cu formă până la umeri, pe care pictorul schiţă două lungi şi strălucite aripi negre… Şedinţa era lungă. În vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal drept, nemişcat, mândru ca un antic Apollo în semiîntunericul vânăt al odăii, pe care pictorul îl făcuse anume pentru a nimeri tonul fundamental al figurii.

— Ieronim! întrerupse Francesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se sperie la aceste sunete. Îi veni ideea ciudată că pictorul are de gând să deie paravanul într-o parte… atunci ea era descoperită… cu toaleta ei dezordonată, cu părul vâlvoi, cu ochii aprinşi în cap şi cu faţa roşie ca sângele… Dar nu era asta.

Pictorul zise: „Am ajuns la cap. Trebuie să te fi îndoit vreodată în viaţa ta de ceva. Reaminteşte-ţi acea situaţie, ca să văd ce expresie va lua faţa ta”.

Ieronim îşi rechemă în minte scrisoarea bătrânului Euthanasius şi o zâmbire rece, sceptică, îi descleştă puţin buzele. O, de ar fi înmărmurit astfel! Era o durere mândră în faţa lui, şi bietei Cezare îi ieşi o lacrimă în ochi.

— Da, da! asta-i expresia! zise Francesco inspirat. Ochii lui se entuziasmară şi penelul său schiţă în fugă acele trăsături de-o dureroasă amărăciune în faţa întunecatului său geniu infernal.

— Ce nenorocit trebuie să fi fost când reamintirea îi schimbă faţa — gândi Cezara şi o duioşie dulce şi liniştită îi umplu sufletul… Ea nu mai era aceeaşi. Din tremurătoare deveni lină — acuma-l iubea. În acea frumoasă statuă de marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet… Îi venea să plângă acum… buzele ei se descleştară c-o dulce expresie de durere şi de amor, ea-şi înclină capul în perini şi-şi închise ochii. Simţea că plânge fără să vreie.

— Mi-ar trebui încă câteva şedinţe, zise Francesco.

Cezara-şi deschise ochii, dar… Francesco trăsese perdeaua şi ea-l văzu din nou pe Adonis al ei în lumina cea plină a soarelui. Îşi astupă iar ochii şi auzi cum pictorul şi Ieronim se depărtaseră în cabinetul alăturat. Ea sări repede, tiptil, încet, se repezi pe uş-afară în buduarul ei, s-aruncă pe pat, ş-ascunse faţa în perini şi boţea tot ce încăpea în mâini. Când Francesco intră în odaia ei, ea s-aruncă în gâtul lui, îl strânse spasmodic, îl dezmierdă, îl sărută…

— Ce-i, copila mea?

— Nimic.

— Îţi place?

Ea şopti ceva neînţeles, cu ochii plini de lacrimi şi dorinţă.

Rezumat extins la poezia Cezara IV de Mihai Eminescu

„Cezara IV” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu și face parte din seria de poezii intitulată „Cezara”. În această poezie, poetul vorbește despre Cezara Borgia, fiica lui Rodrigo Borgia, care a devenit mai târziu papa Alexandru al VI-lea.

Poezia începe cu o descriere a scenei în care Cezara stă pe o stâncă, în fața mării, contemplând liniștea și frumusețea ei. Poetul folosește imagini puternice și sugestive pentru a descrie atmosfera și peisajul, care creează o senzație de mister și melancolie.

În continuare, poetul descrie figura Cezarei, comparând-o cu o statuie greacă, sugerând astfel grația și frumusețea ei. Însă, pe măsură ce poezia avansează, poetul începe să descrie și partea întunecată a personajului Cezarei, sugerând că frumusețea ei este însoțită de cruzime și manipulare.

De asemenea, poetul vorbește despre modul în care Cezara își manipulează și controlează bărbații din viața sa, transformându-i în „robi”, ceea ce sugerează puterea și influența sa asupra celor din jurul ei.

În final, poetul sugerează că frumusețea și puterea Cezarei sunt într-un fel trecătoare, în contrast cu marea, care reprezintă eternitatea și veșnicia. Poezia se încheie cu o imagine a Cezarei care pleacă, sugerând că puterea și frumusețea ei sunt efemere și trecătoare, în timp ce natura rămâne veșnică și imutabilă.

În ansamblu, poezia „Cezara IV” este o meditație profundă asupra frumuseții și puterii, sugerând că acestea pot fi însoțite de întuneric și cruzime, iar efemeritatea lor este subliniată de comparația cu marea, care reprezintă eternitatea.