Cezara III de Mihai Eminescu

Poezia „Cezara III” este una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Mihai Eminescu, fiind considerată o capodoperă a liricii românești. Scrisă în 1878, poezia își propune să redea atmosfera Romei antice și a evenimentelor care au dus la prăbușirea Imperiului Roman. Titlul poeziei se referă la împărăteasa romană Cezara, fiica lui Iulius Cezar, care a jucat un rol important în perioada de tranziție de la Republică la Imperiu.

Un fapt interesant legat de poezia „Cezara III” este acela că ea a fost influențată de opera lui Julius Caesar Scaliger, un savant italian care a trăit în secolul al XVI-lea și care a scris despre istoria Romei. De asemenea, în poezie se pot regăsi și influențe ale operei poetice a lui Horace, un poet roman celebru.

O altă curiozitate legată de poezie este faptul că, deși este considerată o creație a maturității artistice a lui Eminescu, ea a fost scrisă într-o perioadă dificilă din viața poetului, când acesta suferea de o boală gravă și se afla într-o stare de tristețe și de izolare. Cu toate acestea, poezia surprinde o mare măiestrie în exprimarea sentimentelor și o imaginație bogată, dovedindu-se a fi una dintre cele mai puternice creații ale lui Eminescu.

---

Onufrei şi Ieronim, trecând pe strade, nu vedeau că erau urmăriţi de-un om. Era pictorul. Ieronim avea să caute la poştă, unde şi află, o scrisoare de la un unchi al lui, un bătrân sihastru. Iată ce scria:

Iubite în Cristos nepoate.

Este o frumuseţe de zi acum când îţi scriu şi sunt atât de plin de dulceaţa cea proaspătă a zilei, de mirosul câmpiilor, de gurile înmiite ale naturii, încât pare că-mi vine să spun şi eu naturii ceea ce gândesc, ce simt, ce trăieşte în mine. Lumea mea este o vale, încunjurată din toate părţile de stânci nepătrunse care stau ca un zid dinspre mare, astfel încât suflet de om nu poate şti acest rai pământesc unde trăiesc eu. Un singur loc de intrare este — o stâncă mişcătoare ce acoperă măiestru gura unei peştere care duce pân-înlăuntrul insulei. Altfel cine nu pătrunde prin acea peşteră crede că această insulă este o grămadă de stânci sterpe înălţate în mare, fără vegetaţie şi fără viaţă. Dar cum este inima? De jur împrejur stau stâncile urieşeşti de granit, ca nişte păzitori negri, pe când valea insulei, adâncă şi desigur sub oglinda mării, e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi nalte şi mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată. Şi deasupra păturii afânate de lume vegetală se mişcă o lume întreagă de animale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbrăcaţi în catifea, fluturii albaştri umplu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui. Stâncile nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos, limpede, transparent, şi numai din când în când câte un nourel alb ca şi când s-ar fi vărsat lapte pe cer. În mijlocul văii e un lac în care curg patru izvoare care ropotesc, se sfădesc, răstoarnă pietricele toată ziua şi toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văii şi prin depărtare, prin iarba verde, pe costişe de prund, le vezi mişcându-se şi şerpuind cu argintul lor fluid, transparent şi viu, aruncându-se în braţele bulboanelor în care se-nvârtesc nebune, apoi repezindu-se mai departe, până ce, suspinând de satisfacere, s-adâncesc în lac. În mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbăriei şi răchitelor din jurul lui, este o nouă insulă, mică, cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o-n casă, şi prisaca mea. Toată această insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine. Lucrez toată ziua câte ceva. Ştii că-n tinereţea mea am fost la un sculptor. De aceea, după ce-am netezit granitul peşterii mele, am umplut suprafaţa pereţilor cu ornamente şi basreliefuri cum le umpli tu cu schiţe. Deosebirea-i că sculptura e goală, prin urmare chipurile ce le sculptez eu, asemenea. Pe un perete e Adam şi Eva… Am cercat a prinde în aceste forme inocenţa primitivă… Nici unul din ei nu ştie încă ce-nsemnează iubirea… ei se iubesc fără s-o ştie… formele sunt virgine şi necoapte… în expresia feţei am pus duioşie şi nu pasiune, este un idil liniştit şi candid între doi oameni ce n-au conştiinţa frumuseţii, nici a goliciunii lor. Ei umblă-mbrăţişaţi sub umbra unui şir de arbori, dinaintea lor o turmă de miei.

Cu totul altfel e Venus şi Adonis. Venus e numai amor. Ea-şi pleacă capul ei îmbătat de pasiune pe umărul acelui tânăr femeieşte-frumos, timid şi înamorat în sine, şi el se uită furiş la formele perfecte ale zeiţei ce-l fericeşte, căci i-e ruşine să se uite de-a dreptul. El joacă rolul unei fete naive pe care amantul ar fi descoperit-o.

În genere îmi place a reprezenta pe femeia agresivă. Bărbatul e fireşte agresiv, va să zică natura se repetă în fiece exemplar în astă privinţă şi excepţiile ei sunt tocmai femeile agresive. Este o nespusă gentileţe în modul cum o femeie ce iubeşte şi care e totodată inocentă, timidă, trebuie să se apropie de un bărbat sau ursuz, cine ştie prin ce, sau şi mai pudic şi mai copil decât ea. Cum vezi nu vorbesc de curtizane, de femei a căror experienţă este călăuza amorului, ci tocmai de agresiunea inocenţei femeieşti. De aceea sculptez acum tocmai pe peretele cel mai alb pe Aurora şi Orion. Ştii că tânăra Auroră răpeşte pe Orion, de care se-namorase însăşi cruda şi virgina Diana şi-l dusese în insula Delos. În faţa lui Orion exprim acel fond de întuneric şi mândrie care-l vezi mai în faţa tuturor tinerilor, în Aurora acea veselie nestingibilă a fetelor tinere, -a sculpta agresiunea în o asemenea faţă este greu… Un lucru-mi pare ciudat. După orele care în amor se numesc păstoreşti rămâne în om o profundă descurajare şi tristeţe, ba susţin chiar că în acele momente omul e mai capabil de sinucidere, ba mai nepăsător faţă cu moartea decât orişicând. Găsesc pe de altă parte că un tânăr nesedus e mai greu de a seduce decât o fată, şi că biata Venus trebuie să-şi fi avut chinul ei cu Adonis. Este un mister în această aversiune înainte, în tristeţe după plăcere. Dar eu nu-l pricep.

Umblu la şcoală. Ştii la cine: la albinele mele. Am părerea cum că toate ideile ce plutesc pe suprafaţa vieţii oamenilor sunt creaţii ce aruncă o manta pe un corp ce se mişcă. Ele sunt altceva decât mişcarea corpului însuşi, deşi atârnă de la ea. Mai întâi statul albinelor. Ce ordine, măiestrie, armonie în lucrare. De ar avea cărţi, jurnale, universităţi, ai vedea pe literaţi făcând combinaţii geniale asupra acestei ordine ş-ai gândi că-i făptura inteligenţei, pe când vezi că nu inteligenţa, ci ceva mai adânc aranjează totul cu o simţire sigură, fără greş. Apoi coloniile. În toată vara vedem câte două sau trei generaţii colonizându-se din statul matern, şi ceea ce ne bucură este lipsa de fraze şi rezonamente cu care la oameni se-mbracă această emigrare a superfluenţei locuitorilor. Apoi revoluţiile. În tot anul o revoluţiune contra aristocraţiei, a curtizanilor reginei — minus contractul soţial, oraţiunile parlamentelor, argumente pentru dreptul divin şi dreptul natural. Cinis et umbra sumus.

Dar, vei răspunde, părinte, duci idei şi cugetări în natură după analogia împrejurărilor omeneşti, judeci aşadar organizaţiunile de stat ale animalelor numai întrucât le vezi asemănătoare cu cele omeneşti şi încifrezi lumea noastră în lumea lor. Nu. Oamenii înşii duc o viaţă instinctivă. De obiceiuri şi instituţiuni crescute pe temeiul naturii se lipesc religiuni subiective, fapte rele şi mizerabile, însă foarte cu scop şi tocmai acomodate cu strâmtoarea de minte a celor mai mulţi oameni. Asta merge multă vreme astfel. Te naşti, te-nsori, faci copii, mori, tocmai aşa ca la animale, numai că-n loc de uliţa satului, unde paradează donjuanii patrupezi, există la oameni sala de bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimuţe cu monoclu mirosind femelele. Şi astfel trec multe bucăţi de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu ce ţi se argumentează excelenţa acestei lumi, şi mori apoi, fără ca cineva să mai întrebe după acea muscă care, ca învăţat, a produs maculatură ştiinţifică, ori, după împrejurări, a predicat, a agitat republican ş.a.m.d. Şi poate că din când în când ţi-vin momente de luciditate în care priveşti ca trezit din somn şi vezi deodată cu mirare c-ai trăit într-o ordine de lucruri strict organizată, fără ca s-o ştii sau s-o vrei aceasta. Şi această minte, care în turburea şi pustia împingere şi luptă a istoriei oamenilor, a istoriei unui ce elementar, are din când în când câte o fulguraţiune de luciditate, această lecuţă de nonsens să vorbească şi ea? Să aibă vo influenţă, să însemneze ceva, să incifreze ceva în natură, ea care nu-i decât o incifraţiune a aceleiaşi naturi? Nici vorbă măcar.

Astfel vedem în marile migraţiuni ale popoarelor, unde fii minoreni ieşeau din ţară pe când stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Nu explicările ce se dau faptelor, ci faptele înşile sunt adevărul.

Doctrinele pozitive, fie religioase, filozofice, de drept ori de stat nu sunt decât tot atâtea pledoarii ingenioase ale minţii, al acestui advocatus diaboli care e silit de voinţă ca să argumenteze toate celea. Acest mizerabil avocat e silit să puie toate într-o lumină strălucită şi, fiindcă existenţa este în sine mizerabilă, el e nevoit să împodobească cu flori şi c-o aparenţă de profundă înţelepciune mizeria existenţei, pentru a înşela în şcoală şi în biserică pe tucanii cei mici, care intră abia în scenă, asupra valorii vieţii reale. Pentru lucrătorii statului onoarea, pentru soldaţi gloria, pentru principi strălucirea, pentru învăţaţi renumele, pentru proşti cerul, şi astfel o generaţiune înşeală pe cealaltă prin acest advocatus diaboli moştenit, prin acest sclav silit la şireţie şi sofisme, care aicea se vaieră ca popă, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamentează ca avocat, dincolo taie feţe mizerabile ca cerşitor. Acest din urmă o face pentr-un pahar de vin ce-l are in petto, altul pentr-un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroană, dar la toţi în esenţă este aceeaşi, un moment de beţie.

Iată ce învăţ eu de la dascălii mei, de la albine — în şcoală la ele văd că suntem umbre fără voinţă, automaţi care facem ceea ce trebuie să facem şi că, pentru ca jucăria să nu ne dezgusteze, avem această mână de creieri care ar vrea să ne dovedească că într-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu… Aceasta-i o înşelare de sine în care mulţimea de probabilităţi e confundată cu ceea ce suntem siliţi a face.

Viaţa internă a istoriei e instinctivă; viaţa exterioară, regii, popii, învăţaţii, sunt lustru şi frază şi, cum de pe haina de mătasă pusă pe un cadavru nu poţi cunoaşte în ce stare se află, astfel de pe aceste vestminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum stă cu istoria însăşi.

Eu, mulţămită naturii, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunii. Ştiu că tu eşti pân-acum frate laic. Nu te călugări, copilul meu… nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce eşti, un băiat cuminte. Am fost sihastru, nu călugăr. Aş vrea ca cineva să-mi ieie locul în această sihăstrie, căci sunt bătrân şi poate curând să-mi bată ora mântuirii. Vină tu, dar numai după ce voi muri… pe cât trăiesc scuteşte-mă şi tu. Am trebuinţă de singurătate. Bătrâneţea este o moarte înceată, ce încet bate inima mea acum, ce iute bătea înainte de 60 de ani… Lume, lume! Şi într-o zi va bate din ce în ce mai încet, apoi va înceta, căci s-a sfârşit undelemnul candelei. Ştiu că n-am să simt c-am să mor. Va fi o trecere molcomă şi firească, de care nu mă tem. Voi adormi… de nu m-aş trezi numai iar… Îţi sărut fruntea,

Rezumat extins la Cezara III de Mihai Eminescu

„Cezara III” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu, care descrie un tablou al Romei antice, cu accent pe figura împărătesei Cezara, simbol al puterii, frumuseții și corupției.

În prima strofă, poetul descrie un colț al Romei, unde stăpânesc tăcerea și uitarea. În acest loc, se află o clădire împărătească, înconjurată de statui de bronz, cu o grădină plină de flori și un izvor cristalin. În mijlocul acestei grădini se află Cezara, o femeie frumoasă și puternică, care domină totul în jurul ei.

În a doua strofă, poetul descrie mai detaliat figura Cezarei, femeia care stă în mijlocul grădinii, într-un tron de marmură albă. Ea poartă un mantou purpuriu, iar părul său blond se unduiește până la pământ. Cezara are o privire îndepărtată și tristă, ceea ce sugerează că, în ciuda puterii și frumuseții sale, este conștientă de propria-i pierdere și de vulnerabilitatea umană.

În a treia strofă, poetul continuă să descrie figura Cezarei, subliniind contrastul dintre frumusețea ei fizică și corupția morală și politică. Cezara este descrisă ca o zeiță a iubirii și a pasiunii, dar și ca un simbol al decadenței și al puterii politice. Ea este înconjurată de nobili și de oameni puternici, care sunt gata să o servească și să o supună.

În ultima strofă, poetul subliniază faptul că Cezara, deși este o figură puternică și seducătoare, este în cele din urmă vulnerabilă și destinată să moară. El compară figura Cezarei cu o flacără, care arde intens, dar care se stinge inevitabil. În final, poetul sugerează că frumusețea, puterea și corupția sunt efemere și că toate lucrurile sunt sortite să dispară, chiar și Cezara, simbolul Romei antice.

În ansamblu, „Cezara III” este o poezie cu o descriere vividă a Romei antice și a figurii împărătesei Cezara. Poetul subliniază contrastul dintre frumusețea fizică a Cezarei și corupția ei morală și politică, sugerând că toate lucrurile, indiferent cât de puternice sau frumoase, sunt sortite să dispară în cele din urmă.