Cezara II de Mihai Eminescu

— Contesă, voi face pe părintele D-tale să te silească ca să fii a mea.

— Cine se-ndoieşte c-o poţi face aceasta, cine, că eşti în stare s-o faci. Tatăl meu îţi datoreşte bani şi d-ta vrei fata lui. Nimic mai natural. Vă veţi învoi amândoi asupra preţului ca doi oameni de onoare ce sunteţi… dar până nu-ţi sunt femeie am dreptul de a te ruga să mă scuteşti… Vei avea destul timp să mă chinuieşti când îţi voi fi femeie.

Frumoasa contesă îi întoarse spatele şi se uită din fereastă pe uliţă. Ea începu să râdă, căci văzu pe-un bătrân mucalit silindu-se a tăia mutre evlavioase pentru a impune trecătorilor. Ieronim şi Onufrei stăteau în uliţă; Onufrei, numărând metaniile ce le ţinea în mâinile unite pe pântece, Ieronim c-o faţă de-o adâncă şi nobilă seriozitate.

Marchizul Castelmare se uită lung şi sălbatec asupra acelei copile ce-i dispreţuia amorul, apoi ieşi iute, trântind uşa după sine.

— Ce frumuşel e călugărul cela, şopti contesa zâmbind. Şi ce mucalit bătrân… Pare un paiazzo într-o rolă de intrigant. Ce nobile trăsături are tânărul… pare un demon… frumos, serios, nepăsător. Tot îi trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui în „Căderea îngerilor”… dac-am putea pune mâna pe călugăr…

— Maiestre — strigă ea tare, apropiind două scaune de fereastă. Intră un bătrân c-o bluză de catifea, cu faţa naltă şi senină, c-o barbă sură, s-apropie de copilă c-o întrebare pe buze.

— Vino lângă mine… Şezi ici… Ia te uită la acel călugăr tânăr. Ce frumos demon în „Căderea îngerilor”, nu-i aşa?

— Ce frumos Adonis în „Venus şi Adonis”, zise pictorul surâzând, d-ta Venus, el Adonis.

— Eei! asta-i prea tare.

Francesco i-apucă mâna într-a sa şi apropie gura de fruntea ei frumoasă.

— Eşti copilă, zise el încet, şi de ce nu? Tu vrei să iubeşti… toată fibra inimii tale tremură la această vorbă… Vrei dar ca un bărbat pe care nu-l iubeşti, acel Castelmare, să te ia de soţie…? Ştii că sunt bogat… ştii că te iubesc ca pe fiica mea… ştii că tatăl tău te-ar vinde dacă i s-ar plăti preţul ce-l cere, căci e sărac, desfrânat, jucător… şi că nu-i o altă cale ca să scapi de nenorocire decât fugind de această casă. Vrei un părinte?… Iată-mă… Vrei o casă? A mea îţi stă deschisă. Vrei un amant, Cezara?… Iată-l. Şi eu am iubit… cunosc din tinereţe această dulce turbare… Tu eşti însetată după ea… şi cu toate astea ai fi în stare să scapi din mână cel mai frumos model de pictură… Un înger de geniu, căci demonii sunt îngeri de geniu… ceilalţi care au rămas în cer sunt cam prostuţi.

— Dar bine, tată, n-o s-alerg eu după el, zise ea roşie ca focul.

— Vrei s-alerg eu după el?

— Ei nu…

— Ei da… Complimentele mele, domnişoară, zise Francesco repezindu-se spre uşă. L-ar fi oprit… nu-i venea la socoteală, … să nu-l oprească… nu se cădea. Ea nu făcu nimica, ceea ce era mai cuminte în cazul de faţă. Pictorul ieşi zâmbind cu răutate, dar cu deosebire încântat de mutrele ce le tăia Cezara… contrazicătoare, turburi, desperate.

Ea rămase-ntr-o confuzie. Privea la Ieronim. Ce frumos era… Inima tremura-n ea… l-ar fi omorât dacă ar fi fost al ei… Era nebună.

Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era ea! Faţa ei era de-o albeaţă chilimbarie întunecată numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte şi-n acei ochi de-un albastru întuneric care sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza dedesupt puţin mai plină, părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia rotundă şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atât de nobilă, atât de frumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mândrie, astfel cum şi-l ridică caii de rasă arabă, ş-atunci gâtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gâtul lui Antinous.

Ea-şi culcă capul într-o mână şi privi la acel tânăr călugăr cu o indefinibilă, resignată dorinţă. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decât de glumă, a cărei realitate, ce-i drept, i-ar fi şi plăcut. Ce întunecoase bucurii simţea inima ei în acea privire, … cum ar fi dorit… ce ar fi dorit?… Ah! cine o spune, cine-o poate spune, şi care limbă e-ndestul de bogată ca să poată exprima acea nemărginire de simţiri care se grămădesc nu în amor însuşi, ci în setea de amor. Ea visează-n fereastră… să viseze numai… n-ar fi un păcat analiza simţirilor ei?…

Rezumat extins la poezia Cezara II de Mihai Eminescu

„Cezara II” este o poezie a poetului român Mihai Eminescu, scrisă în anul 1870. Aceasta face parte din ciclul de poezii despre Cezar, care explorează tema puterii și a ambiguității morale a liderilor politici și militari.

Poezia este structurată într-un format clasic, cu trei strofe, fiecare conținând câte opt versuri. Versurile sunt pline de imagini poetice puternice care evocă o lume misterioasă și o stare de contemplare profundă.

Tema principală a poeziei este puterea și ambiguitatea morală a liderilor. Poezia sugerează că puterea poate fi o sursă de corupție și de distrugere, și că liderii care își asumă puterea pot fi victimele propriilor lor slăbiciuni și defecte morale.

Versurile sugerează că liderii pot fi influențați de propriile lor dorințe și de propriile interese, și că aceștia pot pierde contactul cu realitatea și cu valorile morale. Poezia exprimă astfel ideea că puterea poate fi o sursă de pericol și că liderii trebuie să își asume responsabilitatea pentru propriile acțiuni.

Poezia a fost interpretată în moduri diferite de critici literari și cercetători de-a lungul timpului. Unii au văzut-o ca o reprezentare a puterii corupte și a autocratizării, în timp ce alții au interpretat-o ca o critică a elitelor politice și a puterii în general.

În ansamblu, „Cezara II” este o poezie profundă și emoționantă, care explorează tema puterii și a ambiguității morale a liderilor. Aceasta reprezintă o contribuție importantă la literatura română și rămâne una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu.