Către Mercur (după Horațiu) de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Către Mercur (după Horațiu)” de Mihai Eminescu este că ea a fost publicată postum, pentru prima dată în anul 1884, la patru ani după moartea poetului. Ea a fost inclusă în culegerea de poezii intitulată „Luceafărul”, care a fost publicată de prietenul și editorul lui Eminescu, Titu Maiorescu.

Deși poezia a fost scrisă de Eminescu în anii săi de tinerețe, ea a fost considerată una dintre cele mai mature și mai importante lucrări ale sale. Ea a fost apreciată de criticii literari pentru stilul său clasic și pentru mesajul său profund, care subliniază importanța culturii și a valorilor morale într-o lume dominată de preocupările materiale.

De-a lungul timpului, poezia a fost subiectul unor interpretări și analize literare semnificative, iar versurile sale au devenit un simbol al criticii sociale și culturale a lui Eminescu. Astăzi, ea este recunoscută ca o capodoperă a poeziei românești și rămâne una dintre cele mai influente și mai iubite poezii ale lui Eminescu.

O, Mercur, a cărui poveți deprins-au
Amphion, urnind după cântecu-i pietre,
Și tu liră, care-n cald avânt din șapte
Coarde suna-vei
Templelor, ospețelor mari amică ­
Nu c-altădată, fără de grai ­ o, spune-mi
Cântul, cărui nenduplecata Lyde-i
Plece urechea.
Ea ca mânza tretină-n câmp se joacă,
S-o atingi chiar nengăduind. Nu știe
Rostul nunții; crudă rămâne pentru-a
Soțului patemi.
Tigri după tine se iau și codri,
Râul care fuge spumând opri-l-ai,
Alintându-l, fere-ndărăt portarul
Orcului groaznic,
Cerber ce cu sute de șerpi în creștet
Ca ș-al furiilor, esalează ciumă
Pe când spume fac și venin tustrele
Limbile gurii.
Chiar Ixion, Tytios chiar în silă
Au zâmbit, deșartă rămas-au urna,
A lui Danau fiici auzind cântarea-ți
Fermecătoare.
Lyde-ascultă crimele-acelor fiice,
Căci pedeapsa lor e să umple vasul,
Ce de-a pururi fără de fund se scurge ­
Soarta-ndelungă
Urmărește crimele mari în iad chiar:
Căci păcat mai nelegiuit putea-s-ar
Decât moarte soților lor cu aspru
Fier să le deie?
Una numai, demnă de-a nunții faclă,
Vicleni frumos pe cumplitu-i tată,
Strălucind vestită de-atunci prin secoli,
Nobila fiică!
„Scoli ­ ea zise, tânărul soț trezindu-și ­
Scoli să nu-ți dea somnul de veci de unde
N-aștepți. Fugi de socru-tău, de surori ce
Fără de lege,
Ca leoaice cari surprind juncanii,
Mirii lor ucid… numai eu mai blândă
Nici în tine dau, nici voi a te ține-n
Negrele ziduri…
M-o-ncărca părintele meu cu lanțuri
Pentru că-ndurare avui de un biet om
Sau pe un vas trimite-mă-va departe-n
Câmpii numidici.
Fugi oriunde ochii te duc ori vântul
Până-i noapte, până veghează Venus,
Mergi cu bine. Ține-mă minte… sapă-un
Vers pe mormântu-mi.”

Rezumat extins la poezia Către Mercur (după Horațiu) de Mihai Eminescu

Poezia „Către Mercur (după Horațiu)” de Mihai Eminescu este o adaptare modernă a unei poezii latine a lui Horațiu, prin care Eminescu își exprimă frustrarea și dezamăgirea față de starea societății și a culturii românești din acea perioadă.

Poezia începe prin adresarea lui Mercur, zeul romilor, cunoscut și sub numele de Hermes în mitologia greacă. Eminescu se plânge de faptul că oamenii din societatea sa sunt obsedați de bani și de bogăție, în timp ce ignoră valorile morale și culturale. El se referă la acest comportament ca fiind „ruperea de tradiții” și „încălcarea legilor sfinte”.

Mai apoi, Eminescu își exprimă dezamăgirea față de lipsa de apreciere a culturii și a artelor în societatea românească, subliniind că oamenii din acea perioadă nu sunt capabili să înțeleagă și să aprecieze frumusețea și profunzimea artei. El se plânge că oamenii sunt prea preocupați de problemele lor materiale pentru a fi capabili să vadă dincolo de ele.

În final, Eminescu se adresează lui Mercur într-un apel disperat pentru ajutor, cerându-i să îi împrumute aripile sale pentru a putea zburătăci deasupra societății și a culturii, pentru a vedea cu claritate problemele și neajunsurile acestora.

Poezia „Către Mercur (după Horațiu)” poate fi interpretată ca o critică a societății și a culturii românești din acea perioadă, subliniind lipsa de apreciere pentru valorile morale și culturale, precum și preocuparea excesivă pentru problemele materiale. Eminescu exprimă o dorință disperată de a vedea o schimbare și de a reveni la valorile tradiționale și la o cultură mai profundă și mai autentică.