Către Mercur de Mihai Eminescu

Fapte diverse despre poezia „Către Mercur” de Mihai Eminescu:

• Poezia a fost publicată pentru prima oară în 1883, în revista „Convorbiri literare”.
• Mercur este zeul mesager al mitologiei romane, dar în poezia lui Eminescu el este o alegorie pentru poet însuși, care își transmite gândurile prin intermediul cuvintelor.
• Poezia este scrisă în versuri alese cu metru clasic, cu un ritm alert, reflectând astfel grăbirea și efervescența gândurilor poetului.
• „Către Mercur” este o poezie filozofică, care explorează tema condiției umane, a fugacității vieții și a sensului existenței.

O, Mercur, a cărui poveţe deprins-au
Amphion, urnind după cântecu-i pietre,
Şi tu liră, care-n cald avânt din şapte
Coarde suna-vei
 
Templelor, ospeţelor mari amică –
Nu c-altădată, fără de grai – o, spune-mi
Cântul, cărui neînduplecata Lyde-i
Plece urechea.
 
Ea ca mânza tretină-n câmp se joacă,
S-o atingi chiar neîngăduind. Nu ştie
Rostul nunţii; crudă rămâne pentru-a
Soţului patimi.
 
Tigri după tine se iau şi codri,
Râul care fuge spumând opri-l-ai,
Alintându-l, fere-ndărăt portarul
Orcului groaznic,
 
Cerber ce cu sute de şerpi în creştet
Ca ş-al furiilor, exală ciumă
Pe când spume fac şi venin tustrele
Limbile gurii.
 
Chiar Ixion, Tytios chiar în silă
Au zâmbit, deşartă rămas-au urna,
A lui Danau fiice auzind cântarea-ţi
Fermecătoare.
 
Lyde ascultă crimele-acelor fiice,
Căci pedeapsa lor e să umple vasul,
Ce de-a pururi fără de fund se scurge –
Soarta-ndelungă
 
Urmăreşte crimele mari în iad chiar:
Căci păcat mai nelegiuit putea-s-ar
Decât moarte soţilor lor cu aspru
Fier să le dea?
 
Una numai, demnă de-a nunţii faclă,
Vicleni frumos pe cumplitu-i tată,
Strălucind vestită de-atunci prin secole,
Nobila fiică!
 
„Scoli – ea zise, tânărul soţ trezindu-şi –
Scoli să nu-ţi dea somnul de veci de unde
N-aştepţi. Fugi de socru-tău, de surori ce
Fără de lege,
 
Ca leoaice cari surprind juncanii,
Mirii lor ucid… numai eu mai blândă
Nici în tine dau, nici voi a te ţine-n
Negrele ziduri…
 
M-o încărca părintele meu cu lanţuri
Pentru că-ndurare avui de un biet om
Sau pe un vas trimite-mă-va departe-n
Câmpii numidici.
 
Fugi oriunde ochii te duc ori vântul
Până-i noapte, până veghează Venus,
Mergi cu bine. Ţine-mă minte… sapă-un
Vers pe mormântu-mi.

Rezumat extins la poezia Către Mercur de Mihai Eminescu

„Către Mercur” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu în anul 1871, în perioada în care acesta era student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Viena. Poezia este compusă din trei strofe de câte șapte versuri și face parte din ciclul liric „Luceafărul”.

În poezie, poetul personifică planeta Mercur și îi adresează o serie de întrebări despre sensul existenței și despre condiția umană. Eminescu se întreabă dacă omul este o simplă marionetă a sorții sau are puterea de a-și construi propria viață, iar la sfârșit ajunge la concluzia că doar dragostea poate fi răspunsul la aceste întrebări existențiale.

Poezia este una dintre cele mai filozofice și introspective creații ale lui Eminescu, abordând teme precum libertatea, destinul și iubirea, și evidențiind starea de melancolie a poetului.