Care-i amorul meu în astă lume de Mihai Eminescu

Care-i amorul meu în astă lume:
Este-al bravurii coiful de aramă,
Sau al măririi aspru rece nume?
 
Sau este claustrul cernit, ce cheamă
Cu-a lui icoane sânte-ngălbenite,
Cu clopotu-i vestind a morţii dramă?
 
Sau este chipul blând unei iubite,
Ce, dulce, pură, sântă şi frumoasă,
Să-mi facă zile albe, – ore-aurite?
 
O văd adesea steauă radioasă
‘N-oglinda sufletului meu – o zeie –
Ş-a ei privire-asupra mea se lasă:
 
De înger suflet, chipul de femeie;
În visul vieţii ei ea sfânt surâde
Şi mă-namor de-oricare-a ei idee,
 
Când lumea-amar de visu-acesta râde:
Nu e femeia ce crezi tu, nebune,
Şi chipul care inima-ţi l-închide
 
Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune
Unde e îngerul cu-aripi senine,
A sufletului meu scumpă minune?
 
Ea n-a fost niciodată… doar în tine
De-a fost vreodată ea, de mult e moartă,
Astfel de chip o dată-n lume vine.
 
Dar de nu e, mângâie-ţi a ta soartă –
Crede: că ea deodată cu-a ta fire
Trecut-a-n lume-a cerurilor poartă,
 
Dar înainte de-a-i-ntâlni privirea,
Ea a murit şi-a ei fiinţă bună
E colb în lume, umbră în gândire!
 
De-aceea-n înstelate nopţi cu lună,
Pasu-ţi îndreaptă, cată cimitirul
Şi un mormânt ţi-alege, ţi-ncunună,
 
Încoardă-ţi lira scumpă, iară mirul
Al vorbelor iubirii tu îl varsă
Pe-acel mormânt ce-l înverzeşte pirul
 
Şi zi: Dormi dusă, inima mea arsă.