Care-i amorul meu în astă lume de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Care-i amorul meu în astă lume” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost scrisă în perioada în care poetul se confrunta cu probleme de sănătate și cu o serie de crize existențiale. În această perioadă, Eminescu a petrecut mult timp în solitudine și a avut multe momente de introspecție și reflecție asupra vieții și a lumii înconjurătoare.

Deși poezia nu a fost publicată în timpul vieții lui Eminescu, ea a fost inclusă în volumul său de opere complete, intitulat „Opere”, care a fost publicat postum în anul 1891. Volumul a reprezentat una dintre cele mai importante colecții de poezie ale lui Eminescu și a contribuit la consolidarea statutului său ca unul dintre cei mai importanți poeți români.

De-a lungul timpului, poezia „Care-i amorul meu în astă lume” a fost interpretată și de alți artiști, inclusiv de cântăreți și muzicieni care au creat piese muzicale inspirate de poezia lui Eminescu. De asemenea, poezia a fost inclusă în diverse antologii de poezie și a fost tradusă în mai multe limbi străine, ceea ce a contribuit la popularizarea sa la nivel internațional.

Poezia „Care-i amorul meu în astă lume” rămâne una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Mihai Eminescu și este considerată o capodoperă a poeziei lirice românești. Aceasta este o poezie profundă și emoționantă, care reflectă trăirile și emoțiile intense ale lui Eminescu în fața misterului existenței umane și a iubirii.

---

Care-i amorul meu în astă lume:
Este-al bravurii coiful de aramă,
Sau al măririi aspru rece nume?
 
Sau este claustrul cernit, ce cheamă
Cu-a lui icoane sânte-ngălbenite,
Cu clopotu-i vestind a morţii dramă?
 
Sau este chipul blând unei iubite,
Ce, dulce, pură, sântă şi frumoasă,
Să-mi facă zile albe, – ore-aurite?
 
O văd adesea steauă radioasă
‘N-oglinda sufletului meu – o zeie –
Ş-a ei privire-asupra mea se lasă:
 
De înger suflet, chipul de femeie;
În visul vieţii ei ea sfânt surâde
Şi mă-namor de-oricare-a ei idee,
 
Când lumea-amar de visu-acesta râde:
Nu e femeia ce crezi tu, nebune,
Şi chipul care inima-ţi l-închide
 
Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune
Unde e îngerul cu-aripi senine,
A sufletului meu scumpă minune?
 
Ea n-a fost niciodată… doar în tine
De-a fost vreodată ea, de mult e moartă,
Astfel de chip o dată-n lume vine.
 
Dar de nu e, mângâie-ţi a ta soartă –
Crede: că ea deodată cu-a ta fire
Trecut-a-n lume-a cerurilor poartă,
 
Dar înainte de-a-i-ntâlni privirea,
Ea a murit şi-a ei fiinţă bună
E colb în lume, umbră în gândire!
 
De-aceea-n înstelate nopţi cu lună,
Pasu-ţi îndreaptă, cată cimitirul
Şi un mormânt ţi-alege, ţi-ncunună,
 
Încoardă-ţi lira scumpă, iară mirul
Al vorbelor iubirii tu îl varsă
Pe-acel mormânt ce-l înverzeşte pirul
 
Şi zi: Dormi dusă, inima mea arsă.

Rezumat extins la poezia Care-i amorul meu în astă lume de Mihai Eminescu

Poezia „Care-i amorul meu în astă lume” de Mihai Eminescu este o meditație lirică profundă asupra iubirii și a căutării sensului vieții. Poezia a fost scrisă într-o perioadă deosebit de dificilă din viața poetului, când acesta se confrunta cu probleme de sănătate și cu o serie de crize existențiale.

Poezia începe prin descrierea unui moment în care poetul se întreabă care este sensul iubirii sale și ce anume îl leagă de lumea înconjurătoare. El își exprimă îndoiala și confuzia cu privire la propriul său destin și la sensul existenței umane.

În continuare, poetul reflectă asupra naturii efemere a iubirii și asupra trecerii timpului. El se întreabă dacă iubirea este o iluzie sau o realitate și își exprimă dorința de a găsi sensul și semnificația acestui sentiment complex.

Poezia culminează cu o serie de întrebări retorice și de meditații asupra vieții și a iubirii. Poetul se întreabă dacă există un sens sau un scop în viață și dacă iubirea este singura cale către o mai mare înțelegere a lumii înconjurătoare. În finalul poeziei, poetul își exprimă dorința de a găsi sensul și semnificația iubirii sale, dar și a vieții în general.

Poezia „Care-i amorul meu în astă lume” este o meditație profundă asupra iubirii și a sensului vieții. Aceasta este o poezie intens lirică, care dezvăluie trăirile și emoțiile intense ale lui Mihai Eminescu în fața misterului existenței umane. Poezia pune sub semnul întrebării sensul iubirii și al existenței umane și reflectă o căutare interioară profundă pentru înțelegerea lumii și a sinelui.