Cântec vechi de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Cântec vechi” de Mihai Eminescu este că ea a fost publicată pentru prima dată în ziarul „Timpul” în anul 1876, fiind o poezie relativ necunoscută până la începutul secolului al XX-lea. Cu toate acestea, poezia a devenit ulterior unul dintre cele mai populare și citate poeme ale lui Eminescu, datorită mesajului său profund și asemănării sale cu meditațiile din filosofia orientală asupra naturii trecătoare a vieții și a efemerității tuturor lucrurilor.

Astăzi, „Cântec vechi” este considerată una dintre cele mai importante poezii ale literaturii române și este adesea citată ca o expresie a sensibilității și a profunzimii emoționale ale lui Eminescu, precum și a aspirațiilor sale spirituale.

---

Vino, scumpă, de priveşte
Dorul tău cum mă munceşte.
Nici defel cum nu mă lasă
Nici să intru seara-n casă,
Ci din aşternut mă scoală,
Ca pe-un pătimaş de boală,
Şi mă face de alerg
Neştiind pe unde merg.

Când în zori de dimineaţă,
Mă visez cu tine-n braţe,
Când te strâng să nu te pierd
Şi te chem şi te dezmierd.
Ars deodată sar din pat,
Singurel m-am deşteptat,
Suspinând şi ameţit,
Mă simt mai nenorocit.

Sunt de carne, nu-s de fier!
Ce să fac ca să nu pier.
Căci rănit sunt de amor,
De nici trăiesc, nici nu mor:
Somnul meu nu este somn,
Nici pe mine nu sunt domn.
A dormi de sunt pe cale,
Zăresc chipul dumitale:
O icoană zugrăvită
Cu mulţi nuri închipuită.

Rezumat extins la poezia Cântec vechi de Mihai Eminescu

„Cântec vechi” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu, unul dintre cei mai importanți poeți români, în care poetul reflectă asupra naturii trecătoare a vieții și asupra sensului existenței.

Poezia începe cu o descriere a frumuseții naturii, cu o referire la marea împărțire între zi și noapte, care stă la baza ciclului vieții și a morții. Eminescu compară această diviziune cu cea dintre fericire și suferință, sugerând că ele fac parte din același ciclu natural.

În continuare, poezia își concentrează atenția asupra trecerii timpului și a schimbării, sugerând că nimic nu durează în permanență în această lume efemeră. Poetul vorbește despre frumusețea efemeră a florilor și a frunzelor, despre îmbătrânirea și dispariția oamenilor și despre pierderea treptată a memoriei și a identității umane.

Cu toate acestea, poetul își exprimă și speranța că spiritul uman va supraviețui trecerii timpului și că dragostea și frumusețea pot fi găsite în toate formele vieții, chiar și în cele mai mici și mai efemere.

Poezia „Cântec vechi” de Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra trecerii timpului și a naturii efemere a vieții umane. În ciuda temelor sale întristătoare, poezia sugerează și speranța că frumusețea și spiritul uman vor supraviețui trecerii timpului și că dragostea poate fi găsită în toate formele vieții.