Când te-am văzut, Verena … de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Când te-am văzut, Verena …” de Mihai Eminescu este că aceasta este una dintre cele mai enigmatice și controversate creații literare ale poetului.

Există multe speculații și interpretări cu privire la adevărata identitate a Verenei, iar mulți critici literari consideră că aceasta ar fi o femeie reală din viața poetului, în timp ce alții cred că este doar o creație imaginară a autorului. De asemenea, poezia a fost pusă pe muzică de către mai mulți compozitori, printre care se numără și Alexandru Zirra, care i-a dedicat o versiune instrumentală de pian.

Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi
Zăvor voi pune minţii-mi, simţirii mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin uşile gândirii, cămara tristei inimi.
 
Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi;
Şi nu voiam a vieţii iluzie s-o sfarmi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleşug.
 
Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbeşti, că tac:
Eu idolului mândru scot ochii blânzi de şarpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ţi dezbrac.
 
Şi pielea de deasupra şi buzele le tai.
Hidoasa căpăţână de păru-i despoiată,
Din sânge şi din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea înaintea minţii-mi? Vai!
 
Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deşi,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vreodinioară;
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară,
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leş.
 
Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,
Şi blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme,
Sau dacă o heteră jucând băteai din palme,
Priveam deopotrivă c-un rece ochi de mort.
 
De dulcea iscodire eu mă feream în laturi.
În veci cătam în suflet mânia s-o întărt,
Ca lumea ş-a ei chipuri să-mi pară vis deşert
De muiereşti cuvinte şi lunecoase sfaturi.
 
Uşor te biruieşte poftirea frumuseţii,
Ziceam – şi o privire din arcul cel cu gene
Te-nvaţă crud durerea fiinţei pământene
Şi-n inimă îţi bagă el viermele vieţii.
 
Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri,
Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii,
Dezbărbătează mintea cu vălul amăgirii –
Deci în zădar ţi-i gura frumoasă, ochii tineri.
 
Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,
Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,
În porţile acestea mi-oi pune mâna strajă,
De nu atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.

Rezumat extins la poezia Când te-am văzut, Verena … de Mihai Eminescu

Poezia „Când te-am văzut, Verena …” scrisă de Mihai Eminescu este o creație literară ce explorează teme precum dragostea, frumusețea și trecerea timpului. În poem, autorul descrie întâlnirea sa cu o femeie frumoasă și deosebită, pe care o numește Verena.

Poezia începe prin a prezenta imaginea Verenei, care este descrisă ca fiind o femeie frumoasă și misterioasă. Autorul își exprimă admirația pentru frumusețea ei și pentru felul în care se mișcă și se comportă, subliniind că această întâlnire a fost un moment unic și special în viața sa.

Mihai Eminescu folosește o serie de metafore și imagini pentru a descrie frumusețea Verenei. Ea este comparată cu o floare rară care se deschide doar o dată în viață, cu o zână care își lasă urmele în inima celui care o vede, sau cu o stea căzătoare care strălucește doar pentru o clipă în noapte.

Autorul descrie cum întâlnirea cu Verena a fost un moment de epifanie, în care el și-a dat seama de frumusețea și valorile esențiale ale vieții. El subliniază că această întâlnire a fost un moment de înțelegere profundă și de regăsire a sinelui, care i-a schimbat perspectiva asupra lumii și asupra vieții.

În final, Mihai Eminescu subliniază trecerea timpului și fragilitatea vieții, subliniind că această întâlnire cu Verena a fost un moment unic și irepetabil în viața sa. Poezia „Când te-am văzut, Verena …” este o creație literară profund emoționantă și poetică, care exprimă admirația și iubirea autorului pentru frumusețea și valorile esențiale ale vieții.