Când însuşi glasul de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Când însuși glasul” de Mihai Eminescu este că există o teorie conform căreia această poezie ar fi fost inspirată de o poveste romantică între Eminescu și o femeie numită Veronica Micle.

Veronica Micle a fost o scriitoare și poetă română, care a avut o relație intensă și pasională cu Eminescu. Cei doi s-au întâlnit în 1872, iar relația lor a durat până la moartea poetului în 1889. În această perioadă, cei doi au scris o serie de scrisori și poezii unul pentru celălalt, care au devenit celebre pentru profunzimea și emotivitatea lor.

Se crede că poezia „Când însuși glasul” ar fi fost inspirată de despărțirea dintre Eminescu și Veronica Micle, care s-a întâmplat în 1883, în urma unui conflict. Potrivit acestei teorii, protagonista poeziei ar fi chiar Veronica Micle, iar sentimentele intense și profunde ale protagonistului ar fi reflectate în relația lor tumultuoasă.

Deși nu există dovezi concrete care să susțină această teorie, mulți critici literari consideră că există o legătură puternică între viața personală a lui Eminescu și creațiile sale literare. În orice caz, poezia „Când însuși glasul” rămâne una dintre cele mai cunoscute și emoționante creații ale lui Mihai Eminescu, care a reușit să exprime cu sensibilitate și profunzime complexitatea sentimentelor umane.

---

Când însuşi glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii –
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?
 
Puterea nopţii blând însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Răsari din umbra vremilor încoace,
Ca să te văd venind – ca-n vis, aşa vii!
 
Cobori încet… aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c-un suspin arat-o,
 
Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strângerii în braţe –
Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Rezumat extins la poezia Când însuşi glasul de Mihai Eminescu

„Când însuși glasul” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu, fiind o creație poetică profundă și emoționantă, care explorează teme precum iubirea, separarea și dorul.

Poezia începe prin prezentarea dorului intens pe care îl simte protagonistul pentru iubita sa, care a plecat departe și l-a lăsat singur. Autorul descrie acest sentiment ca pe un „foc ce mocnește-n vatră”, evidențiind durerea și neliniștea pe care o resimte protagonistul.

Pe parcursul poeziei, Eminescu folosește imagini poetice puternice pentru a evoca dorul și suferința protagonistului. El compară dorul cu un vânt „ce bate pe-a lui zare”, care îi aduce amintiri și gânduri despre iubita sa. De asemenea, poetul folosește și imaginea unui „înger tânăr” care îi apare protagonistului în vise și îi aduce alinare.

În final, autorul se adresează iubitei sale direct, implorând-o să revină la el și să-i aline dorul și suferința. El descrie iubirea lor ca fiind mai puternică decât orice distanță sau obstacol și își exprimă dorința de a fi din nou împreună.

Poezia „Când însuși glasul” este o creație poetică profundă, care explorează complexitatea iubirii și a dorului. Eminescu reușește să transmită emoția și suferința protagonistului într-un mod convingător și captivant, folosind imagini poetice puternice și o limbă poetică bogată și expresivă.

Această poezie a fost publicată în 1883, într-o perioadă în care Eminescu trecea prin momente dificile și se confrunta cu probleme de sănătate și emoționale. Deși nu se știe exact cine a fost inspirația pentru această poezie, se crede că ea a fost scrisă în urma unei experiențe personale a poetului.