Când crivățul cu iarna… de Mihai Eminescu

Această poezie, „Când crivățul cu iarna…” de Mihai Eminescu a fost scrisă în anul 1873, fiind inclusă în ciclul de poezii intitulat „Sara pe deal”. Acest ciclu este cunoscut pentru descrierea amănunțită a unor peisaje de iarnă, cu un caracter introspectiv și meditativ.

Poezia este scrisă într-un stil liric, iar tema principală este iubirea și dorul de persoana iubită, reprezentând o alegorie a frumuseții și a trecerii timpului. Este un exemplu al stilului romantic al lui Eminescu, care a avut o mare influență asupra literaturii române și este considerat unul dintre cei mai mari poeți români.

Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate
Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,
Vânturi scutur aripi, zăpadă norii cern…
 
Îmi place atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,
S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,
Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,
Să cuget basme mândre, poetice poveşti.
 
Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,
Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,
Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud.
 
Orologiul să sune – un greier amorţit –
Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,
Să văd roze de aur şi sărutări aprinse
În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,
Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.
Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,
O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.
 
Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele –
Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit;
Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele
Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.
Prin şirul lor ce sună, orologiul cu jele
L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;
În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune –
La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.
 
Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse,
Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
Amorul lin îşi moaie aripile lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sărutări –
Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse
Şi glasul ei e cântec în line tremurări,
Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează –
Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.

Rezumat extins la poezia Când crivăţul cu iarna… de Mihai Eminescu

Poezia „Când crivăţul cu iarna…” este scrisă de Mihai Eminescu și face parte din lirica sa. În această poezie, autorul descrie natura iernii și a crivățului, dar și efectele acestora asupra sufletului uman.

Prima strofă a poeziei prezintă imaginea iernii și a crivățului care bate puternic. Eminescu descrie frigul, zăpada și viscolul, creând o atmosferă deosebit de puternică. În a doua strofă, poetul descrie lupta omului cu aceste forțe ale naturii, dar și cu propriile sale gânduri. El sugerează că oamenii sunt și ei ca și natura, cu părți ale lor care se luptă între ele.

În a treia strofă, poetul sugerează că există o legătură între om și natură, iar acest lucru se întâmplă prin intermediul sufletului. În final, autorul descrie dorința de a scăpa de această luptă, de a găsi liniștea și pacea interioară.

Poezia „Când crivăţul cu iarna…” a fost scrisă în anul 1876 și a fost publicată pentru prima dată în revista „Convorbiri literare”. Este considerată una dintre cele mai reprezentative poezii ale lui Eminescu și este apreciată pentru felul în care autorul reușește să creeze o atmosferă puternică, dar și pentru profunzimea mesajului său.