Când amintirile … de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Când amintirile …” de Mihai Eminescu este că există mai multe variante ale ei, ceea ce a dus la discuții și interpretări diferite ale operei. De exemplu, în varianta originală, ultimele două versuri sunt „Și-om fi iarăși amândoi / Când amintirile vieți vor apuca”. Însă într-o altă variantă, acestea sunt schimbate în „Și-om fi iarăși amândoi / Dar suflete-mpreună nu vom mai fi”. Această diferență poate schimba înțelesul poeziei și poate fi interpretată diferit de către cititori.

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.
 
Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.
 
Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne împreună.
 
A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.
 
Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stingă,
Când valuri de izvor
N-au încetat să plângă,
 
Cum luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

Rezumat extins la poezia Când amintirile … de Mihai Eminescu

Poezia „Când amintirile …” a fost scrisă de Mihai Eminescu și este o meditație introspectivă asupra trecutului și a amintirilor, precum și asupra efemerității vieții umane. Poezia este alcătuită din două strofe, fiecare având câte opt versuri.

În prima strofă, poetul își exprimă nostalgiile și regretele față de trecutul său, care a dispărut în neant și nu se poate întoarce niciodată. El se gândește la clipele fericite ale tinereții și ale iubirii, care au dispărut odată cu trecerea timpului. El se întreabă dacă acele clipe au fost cu adevărat reale sau doar visuri efemere, pe care viața le-a risipit în vânt.

În a doua strofă, poetul se întreabă dacă aceste amintiri sunt doar iluzii, iar realitatea este doar prezentul și viitorul incert. El își exprimă tristețea și dezamăgirea față de faptul că acele momente fericite au trecut și nu pot fi recăpătate niciodată. El se întreabă dacă viața are vreo semnificație sau scop, sau dacă este doar un joc efemer, pe care îl jucăm și apoi dispărem.

Poezia este o meditație profundă asupra efemerității vieții umane și asupra importanței amintirilor în procesul de a ne defini identitatea și sensul vieții noastre. Eminescu exprimă aici tristețea și disperarea pe care oamenii le simt adesea când reflectă asupra trecutului și asupra faptului că toate lucrurile frumoase și importante trec, iar noi rămânem să ne confruntăm cu incertitudinea și necunoscutul viitorului.