Calul troian de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Calul troian” este că a fost scrisă în timpul exilului lui Eminescu la Berlin, în perioada în care acesta suferea de o boală gravă de care avea să nu se mai vindece. Aceasta a fost una dintre ultimele poezii pe care le-a scris înainte de moartea sa, care a avut loc la vârsta de doar 39 de ani.

De asemenea, poezia este inspirată de mitul grec al calului troian, care a jucat un rol important în războiul troian. În poezie, Eminescu își exprimă dorința de a se elibera de poverile vieții și de a se elibera dintr-o lume în care trăia într-o stare de alienare și deziluzie.

Poezia „Calul troian” este, de asemenea, una dintre cele mai complexe și mai ambigue poezii ale lui Eminescu, abordând teme precum alienarea, identitatea, libertatea și rolul poeziei în viața umană. Ea este scrisă într-un stil profund metaforic și simbolic, adesea greu de interpretat în mod clar și precis.

---

Şi ascultând aşa fel de-al unora îndemn,
Băgară în cetate pe calul cel de lemn
Ş-apoi pe veselie, pe chef se aşternură
Până ce în miezul nopţii pe toţii somnu-i fură…
Din calul acel mare elinii se coboară,
Cu pază ei prin uliţe în pândă se strecoară;
Cum văd că mic şi mare căzuse-n somn ca morţi,
Ei gâtuie străjerii, ce stau lungiţi la porţi
Ş-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.

Din Tenedos văzură luminile aceste
Şi-mplătoşaţi cum fură, armaţi cu lănci şi săbii,
S-apropie de ţărmuri pe negrele corăbii.
Când peste lumea toată domnea a nopţii slavă
Ei prea cu molcomişul şi fără de gâlceavă
Intrară în cetate… oricare repezi
Şi începură în toţii a da şi a snopi.

Tăiau bătrâni şi tineri, din mic până la mare,
Ostaşi în floarea vârstei şi tinere fecioare…
Şi-s chiote, blesteme din inimă, rărunchi.
Prin porţile cetăţii curgeau până în genunchi
Şiroaiele de sânge… pe pruncii cei de ţâţă
Îi aruncau în flăcări, să nu rămână viţă
Şi urmă de Triada… Şi dând în visterie
Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.

Trei zile pustiiră cetatea şi olatul
Împlând cu jale ţara lui Priam-împăratul.
Când oamenii-s grămadă ucişi în orice loc,
Elinii atunci deteră cetăţii mândre foc
De răsărea din ziduri o mare de jeratec
Roşind bolta întreagă şi crugul singuratec.
 
Ard turnurile-n vânturi – de vaietele mumii
Nu se vedea de flăcări nici marginile lumii.

Rezumat extins la poezia Calul troian de Mihai Eminescu

Poezia „Calul troian” de Mihai Eminescu este o poezie narativă și alegorică, în care autorul își exprimă punctul de vedere asupra societății românești din acea vreme.

În prima strofă, poetul descrie o lume ideală, în care oamenii trăiesc în armonie și pace, iar natura este plină de frumusețe și de viață. Însă, în a doua strofă, poetul dezvăluie adevărul dureros despre lumea reală, marcată de corupție, nedreptate și lacomie.

În a treia strofă, poetul introduce metafora calului troian, un simbol al minciunii și al decepției, prin intermediul căruia autorul exprimă faptul că societatea este adesea construită pe iluzii și înșelăciuni. În următoarele strofe, poetul continuă să dezvăluie ipocrizia și viciile societății, subliniind faptul că mulți oameni trăiesc într-o lume de aparențe și superficialitate.

În final, poetul își exprimă dezamăgirea și dorința de a trăi într-o lume mai bună și mai dreaptă, fără iluzii și fără minciuni.

Poezia „Calul troian” este considerată una dintre cele mai reprezentative creații ale lui Mihai Eminescu, prin care acesta își exprimă opiniile politice și sociale. Este o poezie profundă și simbolică, care invită la reflecție și la introspecție.