Călin Nebunul V de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Călin Nebunul V” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost inspirată de viața reală a unui om pe care poetul îl întâlnise în timpul unei plimbări în pădurea Văcărești din apropierea Bucureștiului. Acest om era un eremit, care trăia singur în pădure și se ocupă cu creșterea animalelor sălbatice. Eminescu a fost atât de impresionat de acest personaj misterios și de viața sa simplă, încât a ales să îi dedice o poezie.

În plus, poezia a fost scrisă în perioada în care Mihai Eminescu a suferit de o boală gravă și a petrecut mult timp în sălile de spital. Este posibil ca această experiență să fi influențat tonul introspectiv și melancolic al poeziei.

De asemenea, poezia „Călin Nebunul V” a fost o sursă de inspirație pentru mulți artiști, inclusiv pentru compozitorul George Enescu, care a compus o suită de muzică de cameră intitulată „Călin Al IV-lea”.

---

— Tată, uite-inelul care într-o noapte mi-a perit
Făr’ să ştiu nici cum, nici unde. — Cine dară l-a găsit?
Cine a adus alunele-astea? Logofeţii spun că baba.
O strigară de la poartă să s-urnească mai degrabă.
Când, în locu-i, cine vine? Un voinic, strein. El spune:
— Împărate prenălţate, eu vi l-am pus în alune.
Zice-atuncea împăratul: — Cum, voinice, şi cu cale
A ajuns inelul fetei în mânile dumitale?
— Împărate, prenălţate, iaca cum şi iaca cum.
Da’ ţiganul nici mai ştie, faţa lui îi numai scrum:
— Împărate luminate, cum poţi ca să-mi strici hatârul?
Eu am omorât toţi zmeii. — Cum, ţigane? — Cu satârul;
Mă înec dacă l-aţi crede… dar la feţe tot îmi schimbă.
— Să se cate zmeii, doamne, dacă au vârfuri de limbă.
Îi cătară şi, ce-i dreptul, nici la unul nu era
Şi Călin atunci le scoate şi le-arată în basma,
Împăratul porunceşte ca s-aduc-un armăsar
Şi de coada lui să lege pe ţiganul bucătar
Şi de coadă-i mai legară lângă el un sac de nuci.
Cade-o nucă — o bucăţică, astfel îl făcu hăbuci.
— Ş-acum tu, voinice, zise, mi-i fi ginere — Ba nu
Altă fată, împărate, tare dragă îmi căzu.
Am un frate-nsă de cruce, tot fecior de împărat,
Şi de mult ţi-era s-o ceară, deşi nu s-a cutezat.
Uite-l ice. Dară fata se cam uită vrând-nevrând,
Că tot pe Călin Nebunul l-ar fi vrut ea mai curând.
Ci-ndure că cu feciorul era mai de o potrivă.
La a ochilor lui jele s-a muiet mai milostivă.
Deci făcur-o nuntă mare ş-a ţinut trei luni de rând.
Lăutari, benchet, halaiuri, tot ce-ţi poate trece-n gând.
Ce nu era? Dragă Doamne, era nuntă-mpărătească.
— Dar acum mă duc, le zice. Pe-a mea Domnul s-o păzească.
Nici nu ştiu cum e, cum nu e. Geaba fratele-i de cruce,
Geaba tânăra mireasă îl mai ţin cu vorbă dulce,
Dor i-i, Doamne, şi nici ştie cum l-apucă-un dor avan,
Că de când n-o mai văzuse se scursese şapte ani.
Când ajunse locul unde casa tatălui său fuse,
El văzu palate mândre în livezi măreţe puse.
Şi pe o câmpie goală el văzu de vite-o ciurdă,
După ea copil călare c-un ciomag în mină zburdă.
Şi părea că are şase ani şi-ncă ceva mai bine.
— Bună vreme, măi băiete! — Mulţămim, voinic streine!
— Nu-mi ştii spune cine şade-n aste rânduri de palat?
— Doi voinici ce-au scos odată pe trei fete de-mpărat
Din a zmeilor prinsoare… — Ş-au luat care pe care?
Mijlociul pe cea mică şi cel mare pe cea mare.
— Da’ ce-i cu cea mijlocie? — La găini au pus-o ei
Şi să vezi, voinic străine, că eu sunt feciorul ei.
Mama-mi spune câteodată, de-o întreb a cui îs eu,
Că-s a lui Călin Nebunul. Cine-o mai fi, nu ştiu, zău!
Când aude… numai dânsul îşi ştia inima lui,
Că, să iertaţi dumneavoastră, de… era băietul lui.
— Da’ mă rog, bade, ajută-mi să dau vitele-n ocol.
Înserează… Stele împlu tot seninul lin şi gol…
Cu băiatu-n bordei intră şi pe capătu-unei laiţi
Lumina mucos şi negru într-un hârb un roş opaiţ,
Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă,
Un papuc e într-o grindă, celălalt e după uşă,
Pin gunoi se primbla iute legănată o răţuşcă
Şi pe-un ţol orăcăieşte un cucoş închis în cuşcă
Hârâie-n colţ colbăită noduros râşniţa veche,
În cotlon toarce motanul, pieptănându-şi o ureche
Sub icoana afumată unui sfînt cu comanac
Arde-n candelă-o lumină cît un sâmbure de mac,
Pe-a icoanei policioară, busuioc uscat şi mintă
Împlu casa de-o mireasmă pipărată şi prea sfântă.
O beşică-n loc de sticlă e lipită-n ferăstruie,
Pintre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie,
Cofa-i albă cu flori negre şi a brad miroase apa,
De lut plină, rezimată, stă pe coada ei o sapă.
Pe cuptorul uns cu humă Călinaş cel mititel
Zugrăvise c-un cărbune un clapon şi un purcel,
Cu codiţa ca un sfredel şi cu fuse-n loc de labă
Cum i se şedea mai bine purceluşului de treabă.
Pe un pat cu paie numai doarme tânăra-i nevastă,
În mocnitul întuneric faţa ei lîngă fereastră…
Şi tot sufletul dintr-însul pare-atunci că şi-l înhoalbă
Şi-l adună-n ochi de trece peste faţa ei cea albă.
El s-aşază lângă dânsa, faţa ei o netezeşte,
O dezmiardă cu durere, o sărut,-o drăgosteşte,
Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă
Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă
Şi adânc la el se uită, i se pare că visează,
Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar striga şi nu cutează,
El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui o pune,
Toată viaţa-i se adună-n al ei sân rotund şi june.
Ea se uită şi se uită… mută… un cuvânt nu spune,
Doară râde c-ochi-n lacrimi, speriată de-o minune,
Ş-apoi îi suceşte părul’n-a ei degete subţire
Şi-şi ascunde faţa roşă pe-al lui piept duios de mire.
El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale
Şi bărbia ei ridică, s-uită-n ochii plini de apă
Şi pe sânu-i o desmeardă şi din gură-i se adapă.
Dar a doua zi voinicul mânios intră-n ogradă;
Fraţii lui, cum îl văzură la genunchi veneau să-i cadă:
— Iartă, frate, căci greşeala, zău, de mult ne-apasă pieptul!
— Ba nu, fraţilor, li zise, să vedem ce e cu dreptul,
Să facem o boambă mare, s-aruncăm spre cer în sus,
Şi tustrei să stăm sub dânsa pe când va cade de sus,
Să vedem ce-a să gândească Dumnezeu şi ce-a să zică.
Astfel, cum ţi-ai face cruce, ei se pun alături… pică
Boamba grea zvârlită-n ceruri, din cei doi făcând fărâme.
Şi Călin rămâne singur, rău îi pare ca la nime,
Dară nici c-avu ce face. Împăcat de-astă dreptate,
Lasă-n pace să trăiască tinerele lui cumnate
Şi făcu o nuntă mare dup-opt ani de-nstrăinare.
Multă lume se dusese ca să vad-aşa serbare.
Fui şi eu… Dar cum făcură o ulcică cu papară,
Mi-au bătut căciula-n creştet şi m-a dat pe uş-afară.
Mă-nciudai urât. În grajduri pusei mâna pe-un cal graur,
Cu picioarele de ceară şi cu şeaua numai aur,
De fuior îi era coada, capul lui era curechi,
Avea ochii de neghină şi gândaci avea-n urechi,
Ş-am pornit pe-un deal de cremeni…picioarele se topeau,
Coada pârâie-ndărătu-i, ochii-n capul lui pocneau.
Cum văzui că nu-i de bine, încălecai pe-o prăjină
Şi mergând pe ea de-a vale v-am spus şi eu o minciună.
Şi încălecând pe-o şea, v-am spus-o toată aşa.

Rezumat extins la poezia Călin Nebunul V de Mihai Eminescu

„Călin Nebunul V” este o poezie a lui Mihai Eminescu, scrisă în anul 1876. Este o poezie romantică, plină de simbolism și imagini poetice.

Poezia descrie povestea unui om nebun, Călin, care trăiește în pădure și este înconjurat de animale sălbatice. Călin este un personaj enigmatic și misterios, care se conectează cu natura și își găsește liniștea în singurătatea sa. El este descris ca fiind un „sfânt păgân”, care își găsește împlinirea în viața simplă și naturală.

Poezia explorează tema libertății și a separării de societate, de normele și valorile acesteia. Călin este un om care refuză să se conformeze la standardele impuse de societate și preferă să trăiască în lumea sa proprie. În pădure, el se simte liber și își găsește fericirea în conexiunea cu natura și animalele sălbatice.

Cu toate acestea, poezia sugerează și o latură mai întunecată a existenței lui Călin. El este descris ca fiind un „nebun” și este asociat cu simboluri ale nebuniei și ale morții. Poezia poate fi interpretată ca o reflectare a complexității umane și a luptei cu propriile demone interioare.

În concluzie, „Călin Nebunul V” de Mihai Eminescu este o poezie plină de simbolism și imagini poetice, care explorează tema libertății și separării de societate. Prin intermediul personajului Călin, poetul sugerează că există o latură întunecată a existenței umane, dar și că libertatea și împlinirea pot fi găsite în conexiunea cu natura și lumea sălbatică.