Călin Nebunul III de Mihai Eminescu

Un fapt interesant despre poezia „Călin Nebunul III” de Mihai Eminescu este că aceasta face parte dintr-un ciclu de poezii dedicate personajului Călin, care apare în mai multe poezii ale lui Eminescu. Personajul Călin este inspirat dintr-un personaj din folclorul românesc, care este prezentat ca un tânăr îndrăgostit și neînțeles de lumea din jurul său. Prin intermediul personajului Călin, Eminescu explorează teme precum iubirea neîmpărtășită, singurătatea și dezorientarea emoțională, toate fiind teme frecvente în literatura romantică.

---

Naintează şi o vede lângă apa arămie,
Culegând flori amorţite de pe maluri cenuşie
Şi punându-le în poala grea de florile de piatră.
Luminează luna-n ceruri ca un foc pe-o mare vatră”,
Colţii munţilor ce rupţi-s, uriaşe stânci de cremeni.
Ce păreţii şi-i ridică îndărătnici, suri asemeni,
Vântul care trece-n şuier, noaptea sură şi bolnavă,
Împle cu sălbăticie arămoasa-acea dumbravă.
— Bună vreme, fată mândră de-mpărat, Călin îi zice.
— Mulţămim, răspunse dânsa, tinerel flăcău voinice!
Ce caţi tu? Ce vânt te-aduce? Nu ştii că om pământean
Nu poate călca pădurea de bărbatul meu avan?…
— Ştiu, fetiţă-mpărătiţă, dar nici frică n-am, nici teamă,
Că el zmeu e şi puternic, dar şi eu — Călin mă cheamă.
Cum vorbeşte, iată zmeul vine iute ca un vânt,
Cu o falcă-n cer el vine şi cu una pe pământ.
— Bună vreme, zmeu de cine! — Mulţumesc, Călin Nebune!
— Am venit să-ţi iau nevasta. — De-i pute, de ce nu? Bune
Sunt de zis ce-ţi vine-n minte, dar mai greu e să le faci,
Zmeul codrilor de-aramă nu te-aşteaptă cu colaci.
Eu mănânc patru cuptoare, patru boi mi-ajung abia
Şi de vin patru antaluri abia trag la o măsea.
— Nici că-mi pasă! Şi la luptă în dumbravă ei se scoală,
Se apucă, de copacii tremurau de-nvălmăşeală,
Tremură sub ei pământul de-a lor păsuri apăsate,
Scapără cremenea neagră a stâncimei detunate.
Crunt Călin de mijloc l-îmflă, pin’ la vârf de brazi îl urcă,
Ca pe-un lemn el îl trânteşte, prin copaci trupul i-ncurcă,
Şi-n genunchi apoi l-îndoaie ca pe-un vreascur ce îl frânge,
I se îmflă muşchii vineţi de oţel pe când îl strânge
Şi lovit, pierzând simţirea, zmeul ca o muscă moare,
Ce lovită este iarna de-o scânteie de ninsoare.
— Să-mi rămâi cu bine, fată, eu mă duc să cat acum
Cele două sori a tale… Se porni din nou la drum,
Trece codri de aramă, de departe vede-albind
Şi aude glasul mândru al pădurilor de-argint.
Noaptea-n rouă e scăldată, lucioli pe lacuri zboară,
Lumea umbrei, umbra lumei se amestec, se-nfăşoară,
În pădurea argintoasă iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,
Pare că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă,
Ce suspină pintre ramuri cu a glasului lor vrajă,
Crengile sunt ca vioare pintre care vântul trece
Frunze sun ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,
Şi pin albul întuneric al pădurei de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând
Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace,
În cuibar rotit de ape peste cari luna zace.
El aude-un cântec dulce, plin de lacrimi şi de noduri,
Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,
Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare,
Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare:
Aşa-mi vine când şi când,
Să mă iau pe drum plângând,
Lumea ce-a fi să mă vadă
Nici să poată să nu-mi creadă;
În zădar mă mai jelesc;
Vara vine, codri cresc,
În zădar m-aş bucura,
Iarna iar i-a scutura,
Şi, de-mi vine, de nu-mi vine,
Tot arde inima-n mine.
Nici n-am cui să mă jelesc,
Să spun pe cine doresc.
Mult mă mir, Doamne, de mine
Cum nu m-ai luat la tine,
Mult mă mir ce-oi fi gândit,
Ce-am făcut de n-am murit!

În văzduhul plin de-a nopţii moale luminoasă ploaie
El văzu o fată mândră, îmbrăcată-n lunge straie
De argint, ce sta ca umezi pe-a ei trup care tresare,
Ca o creangă mlădioasă sub a vântului suflare.
Naltă e, subţire este, ochii mari adânci ridică,
Părul ei de aur moale până la călcâie-i pică
Şi cu poalele ei albe şterge stelele-i senine,
Lacrimi lungi ce curg pe faţa-i ca şi fire diamantine.
„Nu uita cum că seninul cerului este în aştri,
Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri.
E frumos pe când din cerul plin de-o sântă bogăţie
Cade-o lacrimă frumoasă în adâncă vecinicie —
Dar de cad rănite toate, ceru-i negru şi pustiu,
Nu-i nălţime, nu-i albastru, e o noapte de sicriu.
Stea ce cade taie lumea ca o lacrimă de-argint,
Pe seninul cer albastru frumos lacrimile-l prind,
Şi din când în când vărsate frumos lacrime te prind
Dar de seci întreg izvorul, vai de ochiul tău cel blând.
Pin diamanţii tăi se scurge sânge fin de trandafiri
Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri —
Curge noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie,
Ce uşor se poate stinge pin plânsorile pustie.
Cine e nerod să ardă în cărbune-o piatră rară
Şi eterna-i strălucire s-o strivească într-o pară?
Tu-ţi arzi ochii şi frumuseţea — infinitul lor se stinge
Şi nu ştii ce răpeşti lumii? Ah, nu plânge, ah, nu plânge!”

Astfel el se socoteşte. I-a căzut atât de dragă,
Cât ar fi îmflat în spate pentru ea lumea întreagă.
— Bună vreme, fată mândră de-mpărat! — Mulţam, voinice,
Dar ce vânt te bate-ncoace şi ce rău te-aduce-aice?
Zise ea zâmbind — de multă vreme zâmbi-ntâia dată,
Căci şi ci îi cade drag el, deşi n-ar vre s-o arate —
Ştie ea de ce îi place, ca să n-o prindă de veste,
Ce frumos îl află dânsa, cum îi stă, ce drag îi este?
Dar deodată spăimântată de un sunet, ea îi spune:
— Fugi! că dac-a veni zmeul, viaţa ta o va răpune!
— Vie numai! zise dânsul… s-om vedea atunci cum plouă —
Nu se dă Călin, săracul, nici cu una, nici cu două.
Şi deodată peste codri de argint vine în zbor
Zmeul falnic, care mişcă cu aripa vârful lor,
Peste vârfurile-nalte parcă zborul lui îl simţi,
Frunzărimea cea mişcată de aripele-i cu zimţi.
— Bună vreme, zmeu de câne! — Mulţămesc, Călin Nebun!
— Am venit să-ţi iau nevasta. — Ba să vezi ce-oi sta să-ţi spun:
Opt cuptoare mânc de pâne şi opt boi şi opt antale
Abia sunt un prânz puternic pentru trupul meu în zale.
Şi vrei să te baţi cu mine? — Nici că-mi pasă!
— Aide, dară!
Sună frunza zgomotoasă, codrul din adânc răsare,
Tremură mai surd pământul, oasele parcă se rup,
Când vânjoşi şi-ndoaie dânşii a lor braţe ş-a lor trup,
Dar Călin în sus l-ardică şi-l trânteşte la pământ,
De sun oasele ca hârburi şi zbor aripele-n vânt.
Îl omoară. Apoi zice: — Rămîi, fata mea, cu bine!
Merg să scap pe sora mare şi să auzim de bine.
Trece selbele-argintoase, trece-o vale, un colcantaur
Până vede dinainte-i răsărind pădurea de-aur.
Mult frumoasă e pădurea cu-a ei trunchi de aur roş,
Ce în frunza lor cea moale suspinau întunecoşi.
Iarba lin călătoreşte, o petală stătătoare
Ce, sclipind cu mii de raze sub al nopţii dulce soare,
Poartă-n galbenele-i unde spice cu mărgăritare,
Flori de mac ce îmflă noaptea capul lor cel roş şi mare;
Numai fluturi mici albaştri şi mari roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare de luciri diamantine
Ş-împlu aerul cel dulce de cristal şi de răcoare,
A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.
Iar aude-un cântec mândru care codrul îl trezeşte,
Parcă frunzele-l repetă, parcă vântul tot îl creşte,
Şi-nainte-i parcă vede satul lui şi i se pare
C-auzea doinind o fată chiar la ei în şezătoare:
Maică, maică draga mea,
Ajungă-te jalea mea,
Să te-ajung-un dor ş-un drag,
Să şezi toată ziua-n prag
Cu firuţ băgat în ac
Şi tu să nu-mi poţi împunge
Pân’ nu-i suspina şi plânge,
Pân’ nu ţi-a veni în gând
Unde-am fost şi unde sunt.

Rezumat extins la poezia Călin Nebunul III de Mihai Eminescu

Poezia „Călin Nebunul III” de Mihai Eminescu este un poem romantic ce descrie starea de neliniște și de iubire neîmpărtășită a protagonistului, Călin, care este obsedat de o femeie pe care nu o poate avea.

Poezia începe cu o descriere a stării de neliniște a lui Călin, care este tulburat de dorința de a fi împreună cu femeia iubită și de imposibilitatea de a o avea. Călin este prezentat ca fiind „nebun” din cauza iubirii sale, o stare de confuzie și dezorientare emotională care îi afectează judecata.

În continuare, Eminescu descrie frumusețea naturii care înconjoară pe Călin, dar care nu poate să-i ofere liniștea interioară pe care o caută. Peisajul natural, cu păduri și câmpii înverzite, este prezentat ca un contrast puternic cu starea de neliniște și de confuzie a lui Călin.

În finalul poeziei, Eminescu sugerează că iubirea poate fi o forță distructivă și că uneori este mai bine să ne abținem decât să urmăm această dorință. Călin rămâne singur și fără speranță de a fi împreună cu femeia iubită, dar înțelege că trebuie să își accepte starea de nebunie și să trăiască cu ea.

Poezia „Călin Nebunul III” este un exemplu de poezie romantică, care explorează teme precum iubirea neîmpărtășită, frumusețea naturală și starea de melancolie și de dezorientare a sufletului uman. Eminescu utilizează imagini poetice puternice pentru a transmite starea de neliniște și de confuzie a lui Călin, sugerând că aceasta este o stare comună a sufletelor umane în căutarea iubirii și a sensului vieții.