Călin Nebunul de Mihai Eminescu

Una dintre curiozitățile legate de poezia „Călin Nebunul” este faptul că a fost publicată abia după moartea lui Mihai Eminescu, fiind descoperită în manuscris printre hârtiile lăsate de poet. Deși nu se cunoaște cu exactitate data la care a fost scrisă, se crede că aceasta a fost compusă în jurul anilor 1875-1876, fiind una dintre cele mai vechi poezii ale lui Eminescu care a ajuns la noi. O altă curiozitate este faptul că poezia este inspirată de o baladă populară românească, ceea ce evidențiază interesul lui Eminescu pentru folclorul românesc.

---

Fost-a împărat odată şi trei fete el avea
Cât puteai privi la soare, da’ la ele ca mai ba.
Nicio vorbă de poveste, cer cu stele presărat
Nu ajung la frumuseţa astor fete de-mpărat.
Dar deşi nu-ţi poţi da vorba despre ele și cuvântul,
Mintea tot le – atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul,
Dar de cea mai mijlocie niciun gând să n-o măsoare,
E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare.
Mulţi feciori de împăraţi, de războinici lăudaţi
Le-au cerut ca s-o li-o dee, ca cu chipul de femee
Să-mpodoabe c-o icoană viaţa lor cea năzdrăvană,
Da-mpăratul nici gândeşte să li dee – aşa comoară,
Ale casei lui mai mândre şi mai trainice odoară.

Da-ntr-o sară-n drum de ţară cine dealul mi-l coboară?
Trei feciori voinici de frunte ca trei şoimi voinici de munte,
Vin în zale îmbrăcaţi, pe cai negri – ncălicaţi ,
Spiţelaţi, uşori ca vântul , de-o frumseţă – ntunecoasă ,
Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase.
Dar mai bine – ar fi să-i ceară tot bielşugul de pe ţară!
Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer!
De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da,
Dară fetele lui ba. Unu – atunci din ei s-a dus
Şi în noaptea cea senină ca să fluere s-a pus,
Vine-un nour, ce-i un nour? Vine-un vânt — da ce-i un vânt?
Vine-o ploaie de şivoaie şi furtună pe pământ,
Şi în nori hrăniţi de fulger, şi prin râuri de scântei
Zboară fetele răpite duse-n lume de cei trei.
Scrie carte împăratul, scoate veste-n ţara toată,
Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată,
Să le ieie de neveste şi cine s-ar ispiti
Toată-mpărăţia mândră între ei va împărţi…
Nu-şi mai pieptăna nici capul de atâta supărare
Şi lăsase ca să-i crească peste piept o barbă mare,
Care cade jos în noduri, ca şi câlţii ce nu-i perii,
Stă să crească iarbă-ntr-însa, s-îmble gâze ca puzderii.
Nu mai iese sara-n prispă să stea cu ţara de vorbă.
Ca un pomătuf de jalnic şi tăcut ca o cociorbă,
Ş-a uitat de mult luleaua şi cloceşte tot pe gânduri.

Doară plosca-l mai ocheşte de pe-a policioarei scânduri.
Dar în satu cela-n care şedea împăratul dornic
Era şi un om de seamă, un fruntaş… fusese vornic;
Avea trei feciori, din cari doi or fost cum or fi fost,
Oameni harnici şi ca lumea, da’ cel mic era un prost.
Câtu-i ziua şade-n vatră şi se joacă în cenuşă,
Prost ca gardul de răchită, şui ca clanţa de la uşă.
De vorbeşte, cine-ascultă? Ştie că nu-i de vo samă,
Toţi îi zic: „Ne-aude Tontul”, da’ pe el Călin îl cheamă.
Cei doi fraţi se ispitiră şi au zis: — Haidem şi noi,
Dulce măr e-mpărăţia, de ne-a-ntoarce înapoi
Dumnezeu din calea lungă. Cine-a fi să le găsească,
Tot voinic din astă lume, de viţă pământească!
Deci, cum vrură să se ducă, zice prostul: — Hai şi eu!
— Hai! că tot n-are ce face, ş-aşa îmbla teleleu,
Ne-a ţine de-urât uitucul ş-a păzi la noapte focul.
Deci făcur-un arc puternic şi vorbiră ca-n tot locul
Unde va cade săgeata, ei să steie de popas.

Repezi atunci cel mare o săgeată din pârleaz.
Mers-au ca vo două zile, ş-au găsit. Cel mijlociu
Aruncă şi tot pe-atâta, ba ş-oleacă mai târziu.
Dară când zvârli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rând,
Zi şi noapte, pân’ găsiră-a lui săgeată în pământ.
Ş-ajungând au scos amnarul, au scos cremene şi iască,
Ca s-aţâţe foc în codru, să se-ntindă s-odihnească.
Dar întâi se sfătuiră ca pe rând să steie pază
Şi pe foc să puie vreascuri, a se stinge să nu-l lase,
Hotărând ca celui care va lăsa să se potoale,
Va lăsa să-i prindă noaptea, ei să-i puie capu-n poale.
Se culcară doi. Cel mare să păzească au rămas.
Dară pe la miez de noapte auzi-n văzduh un glas.
Vine-un zmeu în solzi de criţă cu trei capete, şi lui:
— Cum de calci moşia tatei făr’ de voia nimărui?
Hai la luptă… Se luptară şi-l lovi voinicul rău,
Făcu trei căpiţi de carne din trei capete de zmeu,
Şi când cei doi se treziră: — Uite, voi cât aţi dormit,
Ce mai lupt-avui grozavă şi ce treab-am isprăvit!

A rămas în noapte-a doua ca strejăriu cel mijlociu
Şi tot pe la miezul nopţii prin văzduh aude-un chiu
Şi pin vânt văzu cu-aripe sunătoare, fioroase
Patru capete cumplite pe două umere groase.
— Hai la luptă, măi voinice, cum făcuşi de te văzui,
Cum de calci moşia tatei făr’ de voia nimărui?
Dar voinicul îl omoară şi, ca vai de mama lui,
Patru clăi de carne face el din capetele lui.
Când cei doi iar se treziră, au văzut a lui ispravă,
Izbândirea strălucită dintr-o lupt-aşa grozavă.
Şi când iar i-apucă noaptea, lui Călin de grijă-i dară
Să păzească bine focul de a nopţii crunte fiară.
Când acum în noaptea-a treia străjuia Călin, deodată,
Auzi un vuiet mare şi-nainte i se-arată
Cu opt capete cumplite un zmeu mândru năzdrăvan,
Cu ochi roşii de jeratec şi cu sufletul avan.
— Haide-ha, Călin Nebune! Cum venişi nu te-i întoarce,
Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a ţese, nici s-a toarce!

Se luptă Călin Nebunul mai ca sufletul să-i steie,
Iară zmeul cel puternic cât de cât să nu se deie.
El tăindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sânge
Şi în noaptea cea adâncă tot jeratecul se stinge
Şi în negrul întuneric într-o luptă oarbă, crudă,
Mâni de fier în piept i-nfige; zmeul ostenit asudă,
Gâfâie pe cele-opt gâturi, sub genunchi Călin îl ţine
Şi cu sabia-i ratează a lui capete păgâne.

Rezumat extins la poezia Călin Nebunul de Mihai Eminescu

„Călin Nebunul” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu, fiind inclusă în volumul său de poezii „Luceafărul”. Poemul este o baladă tradițională, ce prezintă povestea unui tânăr nebun numit Călin, care se îndrăgostește de o fată frumoasă, însă este respins de ea și ridiculizat de întreaga comunitate. În cele din urmă, Călin devine tot mai confuz și se sinucide.

Poezia este structurată în șase strofe de câte opt versuri, cu o rimă incadrată ABABCCDD. În primul vers al fiecărei strofe se regăsește o întrebare retorică, la care urmează descrierea acțiunii. Cuvintele alese de Eminescu sunt simple, dar încărcate de semnificație, iar imaginea poetică a naturii este prezentă în mod constant în întreaga poezie.

Poezia începe cu prezentarea lui Călin, care este descris ca un băiat tânăr și frumos, dar și ca un nebun. El este îndrăgostit de o fată din sat, dar este respins de ea și ridiculizat de ceilalți săteni. Călin se închide în sine și se pierde în propriile gânduri, devenind din ce în ce mai confuz.

În a doua strofă, Călin încearcă să găsească răspunsuri la întrebările sale, însă nu găsește nici unul. În a treia strofă, îl vedem pe Călin plimbându-se singur pe dealuri și admirând frumusețea naturii. El își dorește să se simtă la fel de liber și de frumos ca natura din jurul său.

În a patra strofă, Călin se întâlnește din nou cu fata pe care o iubește și îi declară iubirea sa, însă ea îl respinge din nou. În a cincea strofă, Călin începe să se simtă din ce în ce mai confuz și se luptă cu gândurile sale. În cele din urmă, el își găsește liniștea doar în moarte, așa cum este prezentat în ultima strofă.

Poezia „Călin Nebunul” este un exemplu clasic de poezie tradițională românească, care combină elemente de romantism și realism. În ciuda faptului că este o poveste tragică, poezia reflectă frumusețea naturii și puterea iubirii, în ciuda obstacolelor și a suferinței.