Ca şi Stoa, ce pretinde … de Mihai Eminescu

„Fiecare poezie este o lume in sine” – spunea Mihai Eminescu, iar poezia „Ca şi Stoa, ce pretinde …” este cu siguranță una care dovedește această afirmație. Această poezie este una filozofică, în care poetul face o analiză critică a sistemelor filozofice ale timpului său. Un fapt interesant este că, în ciuda faptului că poezia a fost scrisă acum peste un secol și jumătate, temele abordate de Eminescu sunt încă relevante astăzi.

Poezia își propune să contrasteze sistemul de gândire al filozofului grec Stoa cu alte două școli filozofice din antichitate, Epicurismul și Platonismul. Eminescu aduce în discuție tema fericirii și a sensului vieții, argumentând că Stoa și Platonismul sunt prea dogmatice, iar Epicurismul este prea hedonist. El susține că există o cale de mijloc între aceste două extreme, care constă în găsirea unui echilibru între plăceri și virtute.

O altă caracteristică interesantă a acestei poezii este folosirea alegoriei. Eminescu personifică cele trei școli filozofice, prezentându-le ca trei femei care îi încântă pe bărbații din jurul lor. Stoa este prezentată ca o femeie rigidă și austeră, care își urmează cu strictețe propriile reguli. Epicurismul este descris ca o femeie voluptuoasă și seducătoare, care promovează plăcerile trecătoare ale vieții. Platonismul este prezentat ca o femeie misterioasă și sfâșietoare, care îi atrage pe oameni cu promisiunea unei realități superioare.

Poezia „Ca şi Stoa, ce pretinde …” este o operă profundă, care abordează teme filozofice și existențiale cu o perspectivă nouă și interesantă. Ea reprezintă o critică inteligentă a școlilor filozofice ale timpului său și o propunere de găsire a unui echilibru între virtute și plăcere, care să ducă la o viață împlinită și fericită.

---

Ca şi Stoa, ce pretinde
Să fim mândri şi integri,
Când plutesc deasupra noastră
Cu-a lor visuri ochii negri;
 
Ca şi basmele păgâne
De iubire ce-ard himeric
Cu nesaţiul lor de visuri
Şi cu-atâta întuneric;
 
Când atraşi de a lor noapte
Ne suntem străini de lume,
Duşi pe marginea uitării
De-un avânt fără de nume;
 
Când gândire nu mai este
Şi când inima e tristă
Şi afară de-acel farmec
Când nimic nu mai există:
 
Părăsesc şi veac şi ţară
Pentru umeri de femeie
Şi o rog astfel în jeţu-i
Dulce locului să steie,
 
Să mă pierd privind-o vecinic
De la creştet la picioare,
Mândră ca o-împărăteasă,
Caldă, cu senin de soare,
 
De pe ochii-i să ridice
Languroase lunge gene,
Să-ngenunchezi înaintea zânei
Venus Anadyomene,
 
Genele dând întuneric
Voluptos căutăturii,
Iar gropiţele cochete
Dulci râd la mijlocul gurii.

Rezumat extins la poezia Ca şi Stoa, ce pretinde … de Mihai Eminescu

Poezia „Ca şi Stoa, ce pretinde …” a lui Mihai Eminescu este o satiră în versuri libere la adresa filosofiei antice și a viziunii ei despre lume și univers. Titlul este o referință la filosoful Stoa, o școală filozofică fondată în Atena secolului al III-lea î.Hr.

În prima parte a poeziei, Eminescu ironizează concepția stoică conform căreia omul ar trebui să-și stăpânească emoțiile și să rămână impasibil în fața evenimentelor. El sugerează că astfel de oameni ar fi „boi” sau „pietre” și că lumea ar fi „oștire” și nu „vie”.

În partea a doua, Eminescu își îndreaptă ironia spre filosofii care pretind că au descoperit adevărul absolut. El afirmă că adevărul este relativ și depinde de perspectiva fiecărui individ. În final, poetul sugerează că cel mai important este să ne trăim viața așa cum dorim, în loc să fim prizonieri ai unor teorii filozofice.

În ansamblu, poezia este o critică amuzantă la adresa încrederii excesive în teoria filozofică și la ideea că există un răspuns absolut la întrebările despre lume și viață. Eminescu sugerează că viața trebuie trăită în mod liber, în funcție de propria voință și dorință, fără a fi restricționată de doctrinele filozofice.