Basmul lui Arghir de Mihai Eminescu

Frunză verde fag,
Dorule sărac,
Lăutar pribeag
Vin’, de-mi zi cu drag.
Vin’, de-mi zi să-nsir
Tot din fir in fir,
Basmul lui
Arghir,
Cel cu păr de fir,
Singur să mă mir.
Fost-a când o fost,
Că de n-ar fi fost
Nu-i s-ar şti de rost.
Fost-a împărat
Mândru luminat
Ce avea cetate
De-nalte palate,
Cu rumuri de fier
Ce lovea în cer
Şi-n mijloc stătea
Şi mi se-nălţa
Mândră mânăstire
Loc de pomenire,
Mânăstire-naltă
Cum n-a mai fost altă.
Şi asupra ei
Mări, că-mi vedeai
Ca în loc de cruce
Soarele străluce.
Ş -avea-mpărăteasă
Tânară, frumoasă
Ca floarea de nalbă
Ca lacrima albă,

Pe fruntea senină
C-o stea de lumină.
Şi-avea trei feciori
Ca şi trei bujori
Vara-nfloritori.
Frunzuliţă tei
Da din ei tustrei,
Cine-mi era cine
Cu ochi de lumine,
Cu statura-naltă
Ca dalia-nvoaltă,
Gingaş de mijloc
Şi cu viers de foc?
Îmi era
Arghir
Cel de trandafir
Cu părul de fir
Şi-mpăratu-avea
Lângă curtea sa:
O mândră grădină,
De miroase plină
Şi roiuri de-albine,
Prin florile dalbe
De naramze albe
Gradină de flori
De pomi roditori
Şi de sărbători.
Dar de te duceai
De nu te pierdeai
Prin umbre răcori
Prin cărări de flori,
Iată, mări, iată
Că-mi dădeai deodată

D-un pom de gradină
Cu flori de lumină
Ce-nflorea în zori
Pe la cântători
Iar la zi n-amiază
Scutura de raze
Înflorita-i leasă,
Iar la miez de noapte
Rodea mere coapte,
Mere de-aur mari
Cu sâmburii tari
De mărgăritari.