Atât de fragedă… de Mihai Eminescu

Poezia „Atât de fragedă…” de Mihai Eminescu a fost scrisa într-un moment dificil al vieții sale. În acel moment, Eminescu se confrunta cu probleme de sănătate și era internat într-un sanatoriu în Berlin, Germania. Poemul reflectă starea sa de spirit din acea perioadă, tristețea și melancolia fiind resimțite puternic în versuri.

Deși autorul a fost departe de casă și se confrunta cu probleme de sănătate, el a reușit să creeze o poezie profundă, care a devenit ulterior una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale sale.

---

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?

Rezumat extins la poezia Atât de fragedă… de Mihai Eminescu

Poezia „Atât de fragedă…” scrisă de Mihai Eminescu este o meditație asupra trecerii timpului și a fragilității vieții. În poem, autorul compară fragilitatea unei flori cu fragilitatea ființei umane și își exprimă tristețea față de inevitabilitatea morții și dispariției noastre.

Poemul începe cu o descriere a florii, care este descrisă ca fiind „atât de fragedă și de mică”. Această imagine evocă ideea fragilității și vulnerabilității, ceea ce face ca florile să fie asemănate cu viețile noastre. Apoi, autorul meditează asupra fragilității vieții umane și a trecerii timpului, sugerând că viața noastră este la fel de fragilă și trecătoare ca o floare. El exprimă dorința de a fi „o floare-n calea ta” și de a fi „așa de mic” pentru a putea să scape de durerea și de suferința care vin odată cu existența umană.

Pe măsură ce poemul progresează, autorul continuă să mediteze asupra ideii de trecere a timpului și a fragilității vieții. El sugerează că „Viața-i flacăra, iar dorul ei fum”, sugerând astfel că viața este efemeră și că dorul după ea va dispărea la fel de repede cum apare. El se întreabă dacă oamenii „sunt pe pământ doar pentru a suferi” și sugerează că poate nu există niciun sens în existența noastră, deoarece suntem sortiți să suferim și să murim.

În finalul poemului, autorul meditează asupra ideii de a lăsa amintiri în urma noastră, sugerând că aceasta ar putea fi singura modalitate prin care putem să ne depășim efemeritatea. El exprimă dorința de a lăsa „o urmă de amor” în urma sa, ceea ce sugerează că iubirea și conectarea cu ceilalți oameni ar putea fi singurele lucruri care au o valoare reală într-o lume efemeră.

În general, poezia „Atât de fragedă…” a lui Mihai Eminescu este o meditație profundă asupra fragilității vieții și a trecerii timpului. Autorul exprimă tristețea sa față de efemeritatea vieții, dar sugerează și posibilitatea de a ne depăși limitările prin lăsarea de amintiri și prin iubirea față de ceilalți.