Apari să dai lumină de Mihai Eminescu

Poezia „Apari să dai lumină” de Mihai Eminescu a fost compusă într-o perioadă deosebit de dificilă din viața poetului. În momentul în care a scris această poezie, Eminescu se confrunta cu probleme de sănătate și cu o serie de crize existențiale, care îi afectau profund starea de spirit și inspirația literară.

Deși poezia nu a fost publicată în timpul vieții lui Eminescu, ea a fost inclusă în volumul său de opere complete, intitulat „Opere”, care a fost publicat postum în anul 1891. Volumul a reprezentat una dintre cele mai importante colecții de poezie ale lui Eminescu și a contribuit la consolidarea statutului său ca unul dintre cei mai importanți poeți români.

De-a lungul timpului, poezia „Apari să dai lumină” a fost interpretată și de alți artiști, inclusiv de cântăreți și muzicieni care au creat piese muzicale inspirate de poezia lui Eminescu. De asemenea, poezia a fost inclusă în diverse antologii de poezie și a fost tradusă în mai multe limbi străine, ceea ce a contribuit la popularizarea sa la nivel internațional.

Poezia „Apari să dai lumină” rămâne una dintre cele mai apreciate poezii ale lui Mihai Eminescu și este considerată o capodoperă a poeziei lirice românești. Aceasta este o poezie profundă și emoționantă, care reflectă trăirile și emoțiile intense ale lui Eminescu în fața misterului existenței umane.

---

Apari să dai lumină arcatelor fereşti,
Să văz în templu-i zâna cu farmece cereşti.
Prin vremea trecătoare luceşte prea curat
Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.
Privi-te-voi cu ochii în lacrimi fierbinţi…
O, marmură, ai milă de-a mele rugăminţi!
 
Îndură-te şi lasă privirea-mi s-o consul
La alba strălucire a gâtului tău gol,
La dulcea rotunzime a sânilor ce cresc,
La noaptea cea adâncă din ochiul tău ceresc,
Să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori…
O, marmură, ai milă de ochii-mi rugători!
 
Aş vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ţi scald,
În dulcea-nfiorare a sufletului cald,
Să mor pătruns de jalea amorului meu sfânt,
Ca lebăda ce moare de propriul ei cânt,
Să mor de-ntâia rază din ochii tăi cei reci…
O, marmură, ai milă de stingerea-mi pe veci!
 
Ca iarna cea eternă a Nordului polar
Se-ntinde amorţirea în sufletu-mi amar,
Nimic nu luminează astei pustietăţi,
Doar sloiurile par ca ruine de cetăţi,
Plutind de asprul viscol al morţii cei de veci…
Tu ramură-nflorită… pe visul meu te pleci!
 
Din lumea de mizerii şi fără de-nţeles
Cu ochii cei de gheaţă ai morţii m-am ales
Şi totu-mi pare veşted, căzut şi uniform.
Sunt însetat de somnul pământului s-adorm,
Încât numai de nume îmi pare că exist…
Tu doar răsari c-un zâmbet în visul meu cel trist!
 
Cu ochii tăi de înger mă mângâi şi mă minţi,
Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinţi,
De-amor fără de margini, de scumpe fericiri,
Cum nu se află-n lumea aceasta nicăieri,
Căci este umbra blând-a iubirii cei de veci,
Ce trece cu întreaga-i putere, pe când treci!
 
Nici luna plutitoare, nici stelele din cer
N-or să pătrundă-n lumea trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi,
Măcar să am de-acuma o sută de vieţi,
Căci sufletu-mi de-atuncea e-atât de-ntunecat…
Doar ochii tăi de înger în visul meu străbat!
 
Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad
Iluzii ca şi frunza pe undele de vad,
Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg,
Pustiul şi urâtul de-a pururi mă cuprind…
Doar braţele-ţi de marmură în visul meu se-ntind!
 
Precum corăbii negre se leagănă de vânt
Cu pânzele-atârnate departe de pământ,
Cum între cer şi mare trec pasările stol,
Trec gândurile mele a sufletului gol,
Întind ale lor aripi spre negre depărtări…
Tu numai eşti în visu-mi luceafărul pe mări.
 
Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci
Pe cele două braţe întinse-a sfintei cruci
Şi buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;
Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,
Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist…
O, marmură, ai milă de sufletul meu trist!
 
Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,
Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas…
Visez, ori e aievea? Tu eşti în adevăr?
Tu treci cu mâna albă prin viţele de păr?
Dacă visez, mă ţine în vis, privindu-mi drept…
O, marmură, ai milă să nu mă mai deştept!

Rezumat extins la poezia Apari să dai lumină de Mihai Eminescu

Poezia „Apari să dai lumină” de Mihai Eminescu este o meditație lirică profundă asupra existenței umane și a lumii înconjurătoare. Poezia a fost scrisă într-o perioadă dificilă din viața lui Eminescu, când acesta se confrunta cu probleme de sănătate și cu o serie de crize existențiale.

Poezia începe prin descrierea unui moment în care soarele răsare pe cer și începe să lumineze lumea. Poetul compară această imagine cu apariția misterioasă a iubitei sale, care îi luminează viața și îi oferă speranță.

În continuare, poetul reflectă asupra naturii efemere a vieții și asupra trecerii timpului. El se întreabă dacă lumea înconjurătoare este reală sau dacă este doar o iluzie, și își exprimă dorința de a înțelege mai bine sensul existenței umane.

Poezia culminează cu o serie de întrebări retorice și de meditații asupra lumii și a existenței. Poetul se întreabă dacă există un scop sau un sens în viață și dacă oamenii sunt condamnați să trăiască fără nicio speranță sau fără nicio certitudine. În finalul poeziei, poetul își exprimă dorința de a găsi lumina și înțelegerea în această lume misterioasă și efemeră.

Poezia „Apari să dai lumină” este o meditație profundă asupra existenței umane și a lumii înconjurătoare. Aceasta este o poezie intens lirică, care dezvăluie trăirile și emoțiile intense ale lui Mihai Eminescu în fața misterului existenței umane. Poezia pune sub semnul întrebării sensul vieții și cautarea luminii într-o lume aparent lipsită de sens și de certitudini.