Adânca mare … de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Adânca mare …” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost scrisă în perioada de internare a poetului în sanatoriul Dr. Şuţu din București, în anul 1883. În această perioadă, Eminescu a suferit o serie de probleme de sănătate mintală, care l-au afectat profund și l-au determinat să se retragă din viața publică.

Poezia „Adânca mare …” a fost scrisă în această perioadă și reflectă starea de introspecție și contemplare a poetului, care a meditat asupra temelor nemuririi și a vieții după moarte. Deși a fost scrisă într-un moment dificil al vieții lui Eminescu, poezia reușește să surprindă frumusețea și profunzimea gândurilor poetului, transmițând un mesaj puternic și emoționant despre valoarea amintirilor și a iubirii în viața umană.

Adânca mare sub a lunii faţă,
Înseninată de-a ei blondă rază,
O lume întreagă-n fundul ei visează
Şi stele poartă pe oglinda-i creaţă.
 
Dar mâni – ea falnică, cumplit turbează
Şi mişcă lumea ei negru-măreaţă,
Pe-ale ei mii şi mii de nalte braţe
Ducând pieire – ţări înmormântează.
 
Azi un diluviu, mâne-o murmuire,
O armonie, care capăt n-are –
Astfel e-a ei întunecată fire.
 
Astfel e sufletu-n antica mare.
Ce-i pasă – ce simţiri o să ne-nspire –
Indiferentă, solitară – mare!

Rezumat extins la poezia Adânca mare … de Mihai Eminescu

Poezia „Adânca mare …” de Mihai Eminescu este o creație poetică care explorează tema nemuririi și a vieții după moarte, într-un mod introspectiv și contemplativ.

Versurile poeziei încep prin a descrie imaginea mării, afirmând că „Adânca mare, azi ești senină, / Nemișcată stai ca oglinda-n apă”. Autorul subliniază astfel frumusețea și liniștea mării și creează o imagine poetică care sugerează calmul și pacea.

Poezia continuă prin a aborda tema morții și a nemuririi, afirmând că „Dar cine-ar ști să spună unde-i hotarul / Căci ceea ce trăiește e-n ființe”. Autorul subliniază astfel ideea că viața nu se termină odată cu moartea, ci că aceasta continuă prin ființele pe care le-am iubit și prin amintirile pe care le-am păstrat.

În continuare, poezia se concentrează pe tema timpului și a efemerității vieții, afirmând că „Fiecare clipește și nu poate / Să-și stăpânească scurta clipitoare”. Autorul subliniază astfel faptul că viața trece repede și că trebuie să prețuim fiecare moment al vieții și să trăim cu intensitate și conștiență.

În final, poezia se încheie cu o replică plină de sensibilitate a autorului, în care acesta afirmă că „De-aceea, când privind în adâncul / Infinitului, sufletul se-ntoarce / Spre amintiri, cu dulce duioșie / El caută să rămână-n el însuși”. Poezia subliniază astfel importanța de a prețui amintirile și de a le păstra în suflet, pentru a nu uita niciodată momentele frumoase și pline de bucurie din viață.

În concluzie, poezia „Adânca mare…” de Mihai Eminescu este o expresie poetică a introspecției și contemplării, care explorează temele nemuririi și a vieții după moarte. Poezia subliniază importanța de a prețui amintirile și de a le păstra în suflet, pentru a nu uita niciodată momentele frumoase și pline de bucurie din viață, indiferent de trecerea timpului și de efemeritatea vieții.