Odin şi poetul de Mihai Eminescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Odin şi poetul” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost considerată de unii critici literari ca fiind o premoniție a faptului că poetul va muri tânăr.

Eminescu a scris poezia la vârsta de 22 de ani, iar mulți critici literari au observat că tema sacrificială a poeziei sugerează că poetul se simte atras de o viață dedicată poeziei și dispus să-și ofere viața pentru aceasta. De asemenea, versurile despre poetul care trăiește și simte intens, și care are nevoie să se conecteze la lumea spirituală pentru a-și găsi inspirația, sugerează că poezia este pentru el o formă de viață și că acesta se identifică cu rolul de intermediar între oameni și zei.

În plus, unele versuri din poezie, precum „Şi-un ceas de slavă şade-n cupe”, sugerează că poetul va fi recompensat cu slavă și recunoaștere pentru sacrificiul său. Cu toate acestea, acestea pot fi interpretate și ca o referire la faptul că Eminescu își dorea ca poezia sa să fie recunoscută și apreciată de publicul larg.

Astfel, poezia „Odin şi poetul” de Mihai Eminescu a fost o premoniție a destinului său, care a fost marcat de o viață dedicată poeziei și de o moarte prematură, la vârsta de doar 39 de ani. Poezia a devenit un simbol al sacrificiului și al dedicării în poezie, precum și al talentului și al geniului literar al lui Eminescu.

---

Ei cer să cânt… durerea mea adâncă
S-o lustruiesc în rime şi cadenţe
Dulci ca lumina lunii primăvara
Într-o grădină din Italia.
Să fac cu poezia mea cea dulce
Damele să suspine, ce frumoase
Pot fi pentru oricine. Pentru mine
Nu. Şi juni nătângi cu ţigarete-n gură,
Frizaţi, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinţi,
Să recite versuri de-ale mele
Spre-a acoperi cu expresia adâncă
Unei simţiri adevărate – nişte mofturi.
 
Mai bine-aş smulge sufletul din mine,
Aş stoarce cu o mână crudă, rece
Tot focul sânt din el, ca în scânteie
Să se risipe, până se va-njosi
Să animeze pe deşerţi şi răi.
O, şi de-aţi plânge chiar, dacă durerea
Adevărată şi neprefăcută
V-ar topi ochii şi a mea cântare
V-ar arde sufletul din voi… Atuncea
E şi mai rău – şi-atunci şi mai puţin
Va gândi cineva pe un moment
L-acel nefericit ce le-a avut.
Voi le citiţi ca să puteţi a plânge
– Căci prin izvor de lacrimi mor dureri –
Voi ştiţi c-o mână – oricare-ar fi – v-atinge
Fruntea cea plină de sudori, şi dulce
Va răcori bolnava fierbinţeală
Şi stavilă la lacrimi va pune
C-o sărutare… La mine,
Ce singur stau cu fruntea-ntunecată,
Ce nu pot plânge pentru că durerea
Ochii-mi a stors şi sufletul meu aspru
L-a împietrit… la mine
Nimeni nu va gândi, nici a gândit.
La ce? Au nu ştiu ei cu toţii
Că dacă vor seca a mea durere
Cu mângâieri – atuncea şi izvorul
De cânturi va seca… Nebuni! vă iert…
O, mare, mare îngheţată, cum nu sunt
De tine-aproape să mă-nec în tine!
Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre,
Ai răcori durerea-mi înfocată
Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide
A tale-albastre hale şi măreţe;
Pe scări valuri coborând în ele,
Aş saluta cu aspra mea cântare
Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei.
– „Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceruri”,
 
Râzând Odin şi ridicându-şi cupa
M-ar saluta. – Şi haina ceea lungă
Şi albă creţii ar arunca de neauă
Şi părul lung mi s-ar umfla de vânt.
– „Un scaun pentru bard” – şi-n scaunul nalt
De piatră, cu sprijoanele lui nalte,
Eu m-aş simţi că-s uriaş.
Şi zeii mângâind lungile bărbii,
Nălţând privirea-n bolţile antice
Spre a-şi aminti dulci suveniruri,
M-ar asculta spunându-le de lumea
Cea de pitici, ce viermuieşte astăzi
Pe ţărâna ce-au locuit-o ei.
– „Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut
C-atât de mizerabilă a deveni.
Sămânţa cea din zei născută”.
Dar un bătrân ce sta-ntr-un colţ de masă
Ridică cupa lui cu mied: – „Ascultă,
Nu mi-i şti spune ce mai face ţara
Ce Dacia se numea – regatul meu?
Mai stă înrădăcinată-n munţi de piatră,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”
– „Nicicum, o, Decebal. O văd
Pentru întâia dată acum înălţată
Prin părul tău ca o coroană mândră,
Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit.”
– „Dară urmaşii acelor romani?”
– „Ce să vorbesc de ei? Toţi oamenii
Pigmei sunt azi pe vechiul glob… dar ei
Între pigmeii toţi sunt cei mai mici –
Mai slabi, mai fără suflet, mai mişei.
Romani sau daci, daci sau romani, nimic
N-aduce aminte de-a voastră mărire.
Orice popor, oricât de prăpădit
O piatră va găsi, sau o bucată
De fier ori de aramă, ca să sape
Cu ea urmele-adânci ce le-aţi lăsat –
 
Voi oameni mari, ce staţi acum cu zeii
Şi ospătaţi cu ei – în colbul negru
Uitat ş-uşor al vechiului pământ.
Dar ei… De-ar merge-n sud şi nord – nimica.
Sunt ca o laie de nomazi şi de lăieţi
Ce stau deocamdată numai pre pământul
Ce l-au cuprins, spre a fi alungaţi
De alt popor mai tare, iubitor
De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina
Şi gloria celor ce sunt.”
– „Ah! ce-am dori în ora morţii mele,
Roma să guste pân-în fund păharul
Mizeriei şi-a decăderii, într-atât
Încât să se despreţuiască ei pe sine –
Asta s-a împlinit… Romanii vechi şi mândri,
Învingătorii lumii, au devenit
Romunculi… Dar cu ce s-ocupă ei?
Or fi crescând căţei, or fi-nvăţând
Să strige ca cucoşii… un popor
Ce se despreţuieşte pe el însuşi trebui
S-ajungă la d-acestea.”
– „Nu, vorbesc franţuzeşte şi fac politică.”
 
– „E tot atâta.”
 
– „De unde vii?” întreabă Odin blând.
– „Am răsărit din fundul Mării Negre,
Ca un luceafăr am trecut prin lume,
În ceruri am privit şi pe pământ
Şi-am coborât la tine, mândre zeu,
Şi la consorţii tăi cei plini de glorii.
De cântec este sufletul meu plin.
De vrei s-auzi al iernii glas vuind
Şi lunecând prin strunele-mi de fier,
De vrei s-auzi cum viscoleşte-n arfa-mi
Un cânt bătrân şi răscolind din fundu-i
Sunete-adânci şi nemaiauzite,
Ordonă numai – sau de vrei ca fluviul
De foc al gândurilor mele mari
 
Să curgă-n volbură de aur pe picioare
De stânci bătrâne, într-o limbă aspră
Şi veche – însă clară şi înaltă
Ca bolţile cerului tău, o, Odin,
Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde
Ca să-mi câştig cununa mea de laur.
Poate-ar fi vrut ei să mi-o dea… Dară
De la pitici eu nu primesc nimica.”
– „Sărman copil – zice bătrânul zeu –
De ce răscoleşti tu toată durerea
Ce sufletul tău tânăr a cuprins?
Nu crede că-n furtună, în durere,
În arderea unei păduri bătrâne,
În arderea şi-amestecul hidos
Al gândurilor unui neferice
E frumuseţea. Nu – în seninul,
În liniştea adâncă sufletească,
Acolo vei găsi adevărata,
Unica frumuseţe…
(Fruntea-i înaltă,
De neauă acoperită, şi coroana-i
De stele-albastre strălucea în hală,
Şi vorba lui blândă era duioasă.)
… Din cupa mea de aur bea auroră
S-între seninul blândei dimineţi
În pieptul tău. Şi ţi-oi deschide-atunci
Portalele nalte de la hale
Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri
De neauă albă, ca argint din Ophir,
Cu bolţi mai nalte decât însuşi cerul.
Acolo printr-acele lungi coloane
Suspendă lămpi mari ca nişte albe luni
Ce împlu lumea visurilor mele
Cu o lumină dulce, albă, caldă.
Stâlpii sclipesc, bolţile-s strălucite,
Cărările-s de pulbere mai albă
Ca-argintul cel de viu. – Un aer
Blând argintiu îţi va umfla tot părul,
 
Vei răsufla miroase dulci de crin,
Talarul tău va lumina în noapte –
Prin hale vei zări blândele-mi zâne,
Şi-atunci să cânţi. Vei şti ce e frumos.”
O vorbă zice – murii cei albaştri
Ai mării, desfăcuţi în două, îmi lasă
Privirea într-un labirint de neauă:
Coloane nalte, bolţi arcate splendid,
Pe ele luni lin ardeau… şi-n umbra
Cea clar-obscură a stâlpilor de neauă
Văzut-am o copilă dulce-înaltă,
Subţire ca-ntruparea unui crin.
Frumosu-i păr de aur desfăcut
Cădea pân-la călcâie, haina-i albă
Udă părea de moale – strălucită
Cuprindea membrii ei dulci şi zvelţi,
Mâinile-i mici, ca doi crini albi, încearcă
În van a împleti părul de aur,
Gura-i o roză surâzând deschisă,
Ochii-i albaştri luminau ca stele,
Iar pe-a ei umeri albi abia se ţine
Haina cea lungă şi bogată. – „Vino,
Odin îi zice, blând copil al mării.
Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii
S-au coborât în noaptea noastră clară –
Să cânte roagă-l.” Ca o umbră
Strălucind argintiu în clară noapte
S-apropie… – „O, nu te teme, îmi zice,
Tu, ce nu temi furtuna şi durerea,
De ce să tremuri la a mea privire?”
Lin tremură glasul ei blând în noapte.
– „O, zână, nu de frică, de plăcere
Tremură-n mine sufletul meu bolnav.
Să cânt? Dar oare la a ta privire
Nu amuţeşte cântul de-admirare –
Nu eşti un cântec însăşi – cel mai dulce,
Cel mai frumos, ce a fugit vreodată
Din arfa unui bard? O, fecioară,
 
Vin-lângă mine, să mă uit în ochii-ţi,
Să uit de lume, ah! să pot uita
Fierea cu care ei m-au adăpat
În lume. Cine-ar fi ştiut
Că-n fundul mării tu trăieşti, copilă,
Ca un mărgăritar, topit din visul
Mării întregi,
Şi nu te temi că aurul din plete-ţi
Se va topi în stele – şi că păru-ţi
Amestecat cu ele-ar străluci
În noapte-albastră a acestei lumi;
Şi nu te temi că glasul tău
Va-ndulci vecinicia cea amară
A mării!” – Măgulitor, ea zice,
Ş-o roză ea lasă pe a mea gură,
Cu tânăr miros – roza gurii sale.
– Frumoasă eşti, ca să găsesc cuvinte
Spre-a îndulci ochii tăi mari albaştri,
Sufletul tău cel blând, nevinovat,
Aş sfărma soarele în ţăndări de-aur,
L-aş presăra-n cărarea ca de neauă:
O închinare l-a tale picioare
Mici, dulci şi albe. O, Odin,
Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul mării,
Pe fruntea ei coroană pune, mare,
De diamante, umede, topite
În strălucirea lor cea înfocată,
Căci ea-i regina frumuseţii – a lumii.
Ea capu-şi rezemă de ai mei umeri
Şi glasul ei îmi şopti în ureche:
– Voi îndulci tot chinul, tot amarul
Cu care-n lume ei te-au adăpat –
Căci te iubesc, sărmanul meu copil.
 
Şi Odin îşi deschise ochii albaştri
Şi mari, râzând cu ei – iar zeii
Lin şoşoteau între ei bătrâneşte
Şi surâzând îşi aduceau aminte
De-a tinereţii zile dulci a lor, ascunse
În negura secolelor trecute.

Rezumat extins la poezia Odin şi poetul de Mihai Eminescu

„Odin şi poetul” este o poezie a poetului român Mihai Eminescu, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române şi europene. Poezia este o meditație profundă asupra relației dintre zei și oameni, și asupra rolului poetului în această relație.

Poezia începe cu evocarea mitologiei nordice și a zeului Odin, care caută să înțeleagă sufletul omenesc și să descopere misterele lumii. În continuare, poetul sugerează că rolul poetului este similar cu cel al lui Odin, de a explora lumea și de a dezvălui adevărul și frumusețea din ea.

În următoarele strofe, Eminescu evidențiază importanța poeziei în contextul umanității, sugerând că poezia este o formă de cunoaștere și de comunicare între oameni și zei. El subliniază că poetul este un intermediar între oameni și zei, și că prin intermediul poeziei, oamenii pot ajunge să cunoască misterele universului.

În ultima strofă, Eminescu sugerează că rolul poetului este unul sacrificial, deoarece poetul trebuie să se dedice cu totul poeziei și să-și ofere viața pentru a descoperi și a transmite adevărul și frumusețea lumii. El evidențiază faptul că poetul este o ființă cu o sensibilitate aparte, care trăiește și simte intens, și care are nevoie să se conecteze la lumea spirituală pentru a-și găsi inspirația.

„Poezia Odin şi poetul” este una dintre cele mai importante creații ale lui Eminescu, fiind o meditație profundă asupra relației dintre oameni și zei, și asupra rolului poetului în această relație. Poezia este caracterizată de un limbaj poetic bogat, dar și de o profunzime și sensibilitate emoțională care o face accesibilă și plină de înțeles pentru cititorii de toate vârstele și culturile.

Un fapt divers interesant despre poezia „Odin şi poetul” de Mihai Eminescu este că aceasta a fost influențată de mitologia nordică și de cultura scandinavă, care au fost foarte populare în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea. De asemenea, poezia a fost studiată și apreciată de mulți critici de literatură și de cititori din întreaga lume, fiind considerată una dintre cele mai importante creații ale poeziei universale.