Lunca mie drăgălaşă, de-a mea inimă cântată,
Ieri frumoasă şi-nverzită, astăzi zace inundată,
Căci Siretul, mire barbar, de iubirea lui aprins,
În a sale braţe crunte a răpit-o şi cuprins.
mii de poezii in Romana. Poezia românească este una dintre cele mai bogate și variate expresii culturale ale poporului român. De-a lungul secolelor, poezia românească a evoluat și s-a dezvoltat prin intermediul unor figuri literare emblematice, precum Mihai Eminescu, George Coșbuc, Tudor Arghezi sau Nichita Stănescu.
Una dintre caracteristicile poeziei românești este legătura strânsă pe care o are cu istoria și cultura românească. Poezii precum „Luceafărul” și „Mai am un singur dor” ale lui Eminescu, „Miorița” a lui Vasile Alecsandri sau „Moartea căprioarei” de George Coșbuc, reprezintă nu doar opere literare, ci și un fel de imnuri naționale care își au rădăcinile în cultura și istoria românească.
Poezia românească este, de asemenea, puternic influențată de evenimentele și ideile politice ale timpului în care a fost scrisă. În perioada interbelică, mulți poeți români s-au alăturat mișcărilor artistice și politice ale vremii, cum ar fi „Generația de la 1910” și mișcarea naționalistă. În anii ’60 și ’70, poeții români au început să exploreze teme mai contemporane, precum alienarea și disidența față de regimul comunist.
În prezent, poezia românească continuă să fie un mod important prin care se exprimă sentimentele și ideile poporului român. Poetul și eseistul Mircea Cărtărescu este unul dintre cei mai renumiți poeți ai României de astăzi, cu opere precum „Levanticai” și „Orbitor”. Alți poeți contemporani, precum Ioana Ieronim, Ana Blandiana sau Radu Vancu, au câștigat de-a lungul anilor numeroase premii și recunoașteri internaționale pentru contribuția lor la literatura română.
În concluzie, poezia românească reprezintă o parte importantă din cultura și istoria românească, cu o tradiție bogată și variată. De-a lungul secolelor, poezia românească a evoluat și s-a dezvoltat în concordanță cu evenimentele politice și culturale ale vremii, reprezentând o formă valoroasă de exprimare artistică și de identitate culturală.
Lunca mie drăgălaşă, de-a mea inimă cântată,
Ieri frumoasă şi-nverzită, astăzi zace inundată,
Căci Siretul, mire barbar, de iubirea lui aprins,
În a sale braţe crunte a răpit-o şi cuprins.
Un ceas e de când anul trecu… Mi-aduc aminte
Cu ce nadejdi zâmbinde, ce dulce a-nceput:
Și prefăcut în lebadă la Leda Zeus pornește;
Ar vrea să fac-asemenea un tânăr, ce iubește.
Amicul nostru cel posac
Se duce ca gânsac.
Săracă-i a ta limbă de vorbă și de gând
Când mintea [ți] se sfarmă de visuri spumegând,
În van cauți cuvântul și sunetul în van
Să prinzi în cercu-i palid gândul cel diafan
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Coroane-n veci nepieritoare
Dintre frunzișurile mari
Ale bătrânilor stejari
Prinsă din zbor și cîntec, în crîng, privighetoarea,
I s-a cernit deodată toată zarea.
Dusă din lumea largă și slobodă-n robie,
Se zbate, zi și noapte, de moarte, -n colivie.
Era odat’ – abia-i un an
-Cînd Tit era puternic,
Și vău,vău, vău cel șarlatan
Era smerit, cucernic
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Tăceţi! Cearta amuţească – E-o oră grea şi mare
Aripele ei negre în ceruri se întind,
Astfel lumea-amuţeşte la-ntunecări solare,
Astfel marea-amuţeşte, vulcane când s-aprind,