Zilele Babei de Vasile Alecsandri

Un fapt interesant despre poezia „Zilele Babei” de Vasile Alecsandri este legat de contextul istoric și social în care a fost scrisă. Această poezie a fost scrisă în perioada în care România era încă sub dominația otomană și în care societatea românească era marcată de sărăcie și de lipsuri. În aceste condiții, poezia „Zilele Babei” a devenit o expresie a unui ideal de viață simplu și autentic, în care oamenii trăiesc în armonie cu natura și cu trecutul lor, și în care înțelepciunea și experiența bătrânilor sunt apreciate și respectate.

De asemenea, poezia a fost scrisă de Vasile Alecsandri în perioada în care el începea să se îndepărteze de influența romantismului și să se apropie de mișcarea literară a realismului. În „Zilele Babei”, el exprimă o preocupare profundă pentru viața reală și pentru problemele sociale și morale ale timpului său, subliniind faptul că viața este trecătoare și că valoarea ei se află în experiența și înțelepciunea oamenilor.

De-a lungul timpului, poezia „Zilele Babei” a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Vasile Alecsandri, fiind considerată o capodoperă a poeziei românești. Ea continuă să fie citită și astăzi, fiind considerată o expresie a profunzimii și sensibilității lui Vasile Alecsandri, și o sursă de inspirație pentru mulți cititori și poeți.

---

I
 
Cât au fost iarna de lungă
Au ţinut soarele strâns
Sub al ei cojoc încins,
Crivăţul să nu-l ajungă,
Nici să fie-n faţă nins.
 
Iară sora ei mezină,
Dochia, l-au îndrăgit
Şi la rându-i a vrăjit
Să atragă-a lui lumină
Lângă sânul ei zbârcit.
 
Şi sub cortul ei de gheaţă
Unde tremură mereu
Ţine-acum odorul său,
Dulcele izvor de viaţă,
Zâmbetul lui Dumnezeu.
 
Îl sărută, îl dezmiardă
Ziua, noaptea, neîncetat,
Ca pe-un mire descântat,
Şi se teme să nu-l piardă
De la ochiu-i degerat.
 
Bietul soare-n fărmecare
Perde lustru-i aurit
Sub răsuflul ei cumplit.
El pe lume nu mai are
Nici apus, nici răsărit.
 
Iar în lipsa lui, pământul
Zace-n triste amorţiri,
Bântuit de vijelii,
Căci ferească Domnul sfântul
De-ale Babelor iubiri!
 
La răsuflul lor deodată
Tot ce-i verde, înflorit,
Cade, moare vestejit.
Turba lor e neîmpăcată,
Dorul lor neîmblânzit.
 
Ele ştiu să-ncurce firul
Feţi-frumoşilor, pe plac.
Ştiu să schimbe pentru leac
Chiar în brustur trandafirul
Şi stigleţu-n liliac…
 
II
 
Iată, mări, însă iată
Că-ntr-o zi, spre răsărit,
Mândrul soare au zărit
O frumoasă, vie fată
Pe un plai reînverzit.
 
Era dulcea Primăvară,
Rumeoară ca un frag,
Scump odor şi lumii drag,
Care-acum ieşise-afară
Dinlăuntrul unui fag.
 
Brânduşiţă zâmbitoare
Şi cu mersul legănat
Pe sub ceriu-nseninat,
Ea părea aşteptătoare
De un mire mult visat,
 
Căci pe inima-i fecioară
Purta-n sânu-i mii de flori,
Şi adăsta-n fierbinţi fiori
Să închine-a ei comoară
Împăratului din zori.
 
Cum o vede, se aprinde
Soarele reîntinerit.
Zboară-n ceriul părăsit
Şi cu razele-i cuprinde
Tânărul odor iubit.
 
Pe loc, omul reînviază,
Apa curge şopotind,
Cuibul râde, ciripind,
Lumea se dezmormântează
Şi renaşte înflorind.
 
Iară Baba prin răstoace
Ca o ciumă alergând,
Văietându-se, plângând,
Scutură-ale ei cojoace
Când în ploaie, când ningând.
 
În bordei, în casă, în şatră
Ea pătrunde şuierând,
Inimile-nfiorând.
Spulberă cenuşa-n vatră,
Apoi iese-n câmp urlând.
 
III
 
Ea furtunile stârneşte,
Întinzând pe câmpul gol
Al troienilor nămol.
Prin văzduh o cârâieşte
De corbi negri negrul stol.
 
Ea din fugă se anină
De sărmanii călători
Îngheţaţi, rătăcitori.
Smulge tufe din tulpină
Şi le-azvârle până-n nori.
 
Ea pe vite le chirceşte
Şi grăuntele de an
Încolţit îl seacă-n lan,
Şi cocorii rătăceşte
Pe cerescul ocean.
 
Nouă nopţi şi nouă zile
Din suspin ea naşte vânt
Şi blesteme din cuvânt,
Vrând pe orişice copile
Să le-ascundă sub pământ.
 
Lumea tremură şi zice:
„Babă, streche de dor!
Duce-te-ai într-un picior
Valvârtej de pe aice
Până-n iadul arzător!
 
Duce-te-ai în cale oarbă
Alungată de-un cocoş,
Până-n fund la Mărul-Roş,
Şi pământul să te soarbă
Fără giulgiu, fără coş!”
 
Baba cată sus, la soare,
Ea îl vede zâmbitor
Lângă scumpul ei odor.
Ţipă, cade-n loc şi moare
Până la anul viitor!
 
Veselie, reînviere!
Mugurii se dezvelesc.
Gândăceii se ivesc.
Roiurile-adună miere,
Inimile se pândesc!

Rezumat extins la poezia Zilele Babei de Vasile Alecsandri

„Zilele Babei” este o poezie scrisă de Vasile Alecsandri, unul dintre cei mai importanți poeți ai literaturii române. Poezia descrie viața unei bătrâne care își trăiește zilele într-o liniște și o singurătate aparentă, dar care este plină de amintiri și de o profundă înțelepciune.

Poezia este împărțită în cinci strofe și este scrisă într-un stil liric și meditativ. În prima strofă, poetul descrie peisajul rural în care trăiește bătrâna, subliniind faptul că timpul pare să se fi oprit aici.

În a doua strofă, poetul descrie viața bătrânei, subliniind faptul că ea trăiește într-o liniște și o singurătate aparentă, dar că viața ei este plină de amintiri și de o profundă înțelepciune.

În a treia strofă, poetul meditează asupra naturii și asupra ciclului vieții, subliniind faptul că totul este trecător și că timpul nu poate fi oprit.

În a patra strofă, poetul se adresează bătrânei, rugându-se să-i ofere din înțelepciunea și din experiența sa de viață. El subliniază faptul că bătrânețea este o perioadă de înțelepciune și de cunoaștere a vieții.

În ultima strofă, poetul trage concluzia că viața este trecătoare și că timpul trece neîndurător. El își exprimă speranța că va putea învăța din înțelepciunea și experiența bătrânei și că va reuși să înțeleagă sensul și valoarea vieții.

În concluzie, poezia „Zilele Babei” de Vasile Alecsandri este o meditație profundă asupra vieții și a înțelepciunii. Poezia subliniază faptul că bătrânețea este o perioadă de înțelepciune și de cunoaștere a vieții, iar viața este trecătoare și trebuie trăită cu înțelepciune și cu sensibilitate. Poezia este scrisă într-un stil liric și contemplativ, iar frumusețea sa poetică continuă să fie apreciată și astăzi.